Wednesday, October 30, 2013

Cristale amare





         A fost odată (ca niciodată?) o grotă ascunsă de ochii muritorilor de rând, neștiută, necunoscută, la poalele Munților Adormiți, cum fuseseră numiți în trecut. Pe din afară era un simplu perete sculptat în stâncă, dar interiorul era fascinant, sclipitor, semăna cu un
castel din basme.
Sara stătea încă pe marginea patului, în cămăruța ei, hipnotizată de globul de cristal pe care îl descoperise printre vechituri. Tot ce își amintea era că fusese “rățușca cea
urâtă” în copilărie și toți ceilalți o trataseră atât de rău, inclusiv familia ei de care nu își amintea mai nimic... De ce?... Sub ce vrajă obscură căzuse? Oare ce blestem încâlcit se abătuse asupra ei încât rămăsese blocată în acest loc și în propria inimă golită de orice emoție și de sentimente?

Se ridică de pe pat și păși clătinându-se, fără să știe încotro se îndreaptă. Se opri în fața vitrinei plină-ochi de bijuterii străluciotare, de bun gust, etichetate LuxuryGifts.ro,
dar pe care nu le purtase sau utilizase niciodată și nu le înțelegea rostul. Se privi pentru câteva clipe în oglinda vitrinei. Părul răvășit, ochii mari și înnegurați, gura mică, buzele uscate, căzute într-o umbră ce cândva fusese un surâs atrăgător... Era încă frumoasă, chiar și așa, da, fără îndoială.
Dar la ce bun? Sara era singură, în altă dimensiune, fără să știe de ce, sau cum sau ce se întâmplase. Atât de singură... Nici urmă de prinț... Nimic magic... Nici măcar căpcăuni sau dragoni care scuipă flăcări. Doar o împietrire totală de jur împrejur. Și aceste bijuterii cu cristale fine cărora căuta să le dea un sens.


De ce oare avea impresia că le vedea pentru prima oară? Întinse mâna și culese la întâmplare o cutiuță muzicală îngeraș. Un zâmbet real, din suflet, îi apăru pe buze. Dacă vreodată avusese o familie, cu siguranță această bijuterie drăgălașă îi aparținuse surorii ei mai mici cu care probabil își petrecea mult timp, citindu-i povești cu final fericit, plimbându-se împreună în grădină sub privirile calde ale părinților.



Iar pianul acesta elegant cu cristale ar fi cel mai potrivit pentru mama ei, care cel mai sigur era pasionată de muzică clasică și în fiecare duminică dup-amiază îşi încânta familia cu arii melancolice şi vesele, petrecând timp preţios împreună. Da... bijuteria aceasta o reprezenta cel mai bine pe mama ei, aşa cum şi-o imagina ea...




Tatăl ei a fost cel mai probabil foarte pasionat de istorie, de cavalerii mesei rotunde, de evul mediu si misterele încă rămase nedesluşite. Sabia Templierilor pe care o ţinea acum în mână ar fi putut să-i trezească atâtea amintiri frumoase despre cel mai important bărbat din viaţa ei... Dar nu se întâmplă nimic... Acelaşi vid, aceeaşi ceaţă deasă de nestrăpuns...




Şi dacă ar fi existat din întâmplare un prinţ rătăcit pe cărările vieţii ei, ar fi fost un scriitor anonim, care i-ar fi dedicat poezii scrise în nopţi târzii. Ar fi scris romane misterioase de dragoste, pe care numai cei ce iubesc cu patimă ar fi reuşit cu adevărat să le desluşească. Sara i-ar fi dăruit acest glob pământesc cu pix, un pix magic pentru el care i-ar fi fost de mare folos în a-şi potoli setea de a crea lumi noi pentru cititorii lui.



Iar pentru ea... Lebăda muzicală cu cristale i se potrivea ca o mănuşă. Răţusca cea urâtă se transformase într-o lebădă neînchipuit de frumoasă, care acum ar fi vrăjit orice suflet, ar fi putut alina tristeţi cu o mângâiere, cu un zâmbet, ar fi
putut dansa şi cânta în public şi ar fi fost admirată pentru talentele ei, pentru frumuseţea ei.

Dar nu era nimeni să vadă toate astea... Nimeni! Lacrimile neplânse, uscate la marginea tristeții, îi pătaseră  sufletul iremediabil. Dar de data asta nu se mai putu abţine, iar lacrimile îi curgeau în şiraguri de cristale amare şi-i împodobeau chipul în cel mai divin fel...

Suspină din adâncul inimii ei încă inocente... ar fi împărţit cu drag toate bijuteriile care aşteptau plcitisite în vitrină. Dar nu avea cu cine să împartă nimic din ce deţinea.  Nici măcar singurătatea…







- va urma -









Articol scris pentru
SuperBlog 2013


No comments:

Post a Comment