Wednesday, December 24, 2014

Suflet de Crăciun



De Crăciun, toate drumurile duc acasă, unde este într-adevăr atât de cald şi bine…

Acasă... locul unde mă simt mereu copil, unde pot să ies fără să ezit din rolul epuizant al adultului împovărat de griji.

Unde Crăciunul miroase a portocale năzdrăvane şi parfumate,a cozonaci aromaţi, chiar dacă bunica nu mai este…

Unde covrigii, nucile şi merele aşteaptă colindătorii care nu mai vin din cauza vremurilor moderne pe care le trăim.

Unde ochii şi sufletele părinţilor se umplu de lumină, de căldură, de bucurie când noi, copiii, revenim cu drag şi dor, casa răsunând din nou de râsete, de poveşti, de tachinări inevitabile ca între fraţi.

Unde bradul ne aşteaptă an de an, gătit cu răbdare de mâinile mamei, cu podoabe şi luminiţe colorate.

Unde tăcerile sunt atât de profunde încât agitaţia şi aglomeraţia urbane devin simple amintiri fără importanţă.

Unde lemnele din foc ne îmbie să ne adunăm la gura sobei ca în copilăria uitată într-un colţ de suflet.

Unde colindele ne încântă cu pace sfântă, îndemnându-ne parcă să fim mai buni, mai blânzi, mai încrezători.

Unde pădurea este copleşită de liniştea magică de basm pe care zăpada a aşternut-o peste noapte.

Unde se găteşte cu acel ingredient special, de nelipsit: dragoste.

Unde Moş Crăciun a existat cândva, demult, în lumi de poveste, în inimioarele inocente, pline de speranţă, care nu fuseseră încă dezamăgite de lumea reală…

Sunday, November 30, 2014

Emma's Pages (2)

[EN]:

Emma was trying on her new dress, staring at herself in the wardrobe's mirror... She was so delighted by the design of the dress, its colours, its shape, that it didn't even cross her mind what life had in store fore her yet. 

And life, in the soft light of the September sun, seemed to become softer itself, preparing for Emma nothing more than a date with her beloved one... for now.

[RO]:

Emma se privi lung în oglinda dressing-ului, aranjându-şi rochia în culori... Era atât de încântată de design-ul rochiei, de culoare, de formă, încât nici prin minte nu-i trecea ce îi mai pregătea viaţa... 

Iar viaţa, în lumina blândă a soarelui de septembrie, parcă se îmblânzea şi ea. Nu-i pregătea momentan decât o întâlnire cu omul iubit... 

Tuesday, October 21, 2014

Cu "patru ochi"



photo source

       
            Ce rău e să nu vezi bine! Ce rău e să nu fi văzut niciodată bine, să te fi bazat din fragedă pruncie pe o pereche de ochelari, schimbată rareori cu altele, în diferite perioade ale vieţii.

          Şi mai rău este să-i fi ascuns adesea, să fi refuzat să îi porţi pentru că deveneau hidoşi, mari, ciudaţi sub ploaia de comentarii răutăcioase ale copiilor insensibili, needucaţi sau pur şi simplu… doar copii. Unde mai pui că nu le-a spus nimeni probabil că un aragaz are patru ochiuri, nu patru ochi!

          Şi-apoi toţi se miră că nu ai încredere în tine, că eşti timidă, retrasă, că vorbeşti puţin etc.

          Cine a înţeles vreodată povestea de dincolo de ochelarii unei fetiţe sensibile, cu suflet de porţelan?...

Sunday, August 31, 2014

Când vara și toamna se țin de mână...



                Am sosit în vacanță de mână cu vara cea încoronată de soare, de maci îmbujorați, de zâmbetele sfioase ale florii-soarelui. Vara... cea veșnic în straie strălucitoare de sărbătoare.
                Două săptâmâni am alergat, am cântat, am visat, am trăit... Cu soarele-n păr, smulgându-mi zâmbete copilăreşti; cu sufletu-mi plimbându-se nestingherit prin grădina plină de culori a casei părinteşti; cu cerul albastru umplându-mi ochii de o limpezime divină; cu tălpile goale prin iarbă, strivind cu vinovăţie voită roua neatinsă a dimineţii; cu ploile văratice şi răcoroase, încununate de curcubeie efemere...

                Acum îmi iau rămas bun de la vacanţa prea scurtă, de la binecuvântatele locuri ale copilăriei, de la părinţii privindu-mă din poartă cum plec...
                Îmi iau rămas bun, călcând cu îndrăzneală pe covorul pe care toamna l-a ţesut cu îndemânare şi pasiune de artist.
Plec, numărând frunzele care cad triste din copaci, în melancolia prelungită a fumului de foc de lemne, a dimineţilor răcoroase, pudrate cu brumă...

...
Când am plecat, soarele s-a ascuns de ciudă printre norii mohorâţi. Şi-au curs lacrimi grele din cer, îngânându-mi sufletul fără să ştie, pe cât de pustiu şi trist, pe atât de plin şi reîmprospătat după o altă vacanţă de colecţie...

La sfârşit de august, vara şi toamna se ţin de mână, valsând printre amintiri, printre nostalgiile unui suflet de copil aflat încă în vacanţă...





Tuesday, August 26, 2014

Doruri neştiute, nespuse, nescrise...



           Unii oameni mor de boli sau de bătrânețe. Alții mor de prea mult dor. Pentru că...știți?... Prea mult dor ucide suflete...

           Însă, când ești din nou binecuvântat cu toate persoanele, lucrurile, locurile după care ai tânjit mult timp, sufletul ți se vindecă frumos, la fel ca florile din ghivece, ofilite cândva, dar restaurate de o mână iubitoare de natură.

Mi-a fost dor să pot scrie pagini întregi, să-mi golesc sufletul printre rânduri, fără nesuferitele blocaje provocate de stresul cotidian, de muncă, de mediul citadin halucinant.   

Mi-a fost dor să mă trezesc aproape în același timp cu soarele, să îmi dăruiască mie primul mănunchi blajin de raze.

Mi-a fost dor să mă confund cu florile, în grădină, să primesc vizitele fluturilor pe la amiezi, să simt vântul jucându-mi-se în păr, să-mi umplu ochii și sufletul de prea mult soare, de prea mult cer.

Mi-a fost dor să ascult pașii toamnei foșnind prin iarbă... aproape... departe... Să o aud trecându-și mâna cu sfială printre crengile copacilor, pictând pe rând fiecare frunză, pregătindu-și fără grabă minunatul covor în culori fascinante.

Mi-a fost dor să-mi reîntâlnesc măcar pentru o clipă copilăria, demult apusă, demult ferecată în trecutul basmelor pline de magie, al iubirilor închipuite, al vacanțelor de vară petrecute la bunicii ninși de vreme.

Mi-a fost dor de copilăria ce se odihnește între pereți de sticlă, alături de Albă-ca-Zăpada și piticii ei fideli.


Mi-a fost dor de mugetul și de tălăngile vacilor sunând a melancolie pură, a tristețe presărată cu zâmbete ivite printre lacrimi, pe fața arămie a toamnei.

Mi-a fost dor de croncănitul ciorilor, neinterpelat de vacarmul urban, vestind sosirea zilelor scurte și a nopților brumate.

Mi-a fost dor să privesc de la fereastră cum ploaia își revarsă rochia în falduri reci, interminabile.

Mi-a fost dor să simt căderea frunzelor uscate, cu foșnet de suflet bătrân și resemnat.
               
Mi-a fost dor de liniște, de tăcerea mea, de oameni care știu să împartă tăceri blajine în locul trăncănelii cotidiene, de liniștea asurzitoare a nopților, când adorm imediat, cu sufletul oxigenat din abundență de aerul pur al pădurii.

Mi-a fost dor să privesc cum se întâmplă minuni sub ochii mei, dimineața devreme: bobocii mângâiați de fire de rouă, ridicându-și obrajii în culori către soare.

Mi-a fost dor de foșnetul străvechi al pădurii, căreia simt că îi aparțin. Sau îmi aparține. Nici nu mai știu...

Mi-a fost dor să stau la taclale cu părinții mei dragi, să trebăluiesc cot la cot cu ei, să mâncăm împreună după o zi de muncă prin curte, prin grădină, prin bucătărie.
               
            Mi-a fost dor să simt sub tălpi uliţa copilăriei, cu iarba pârjolită de arşiţă.

            Mi-a fost dor de mirosul de fân cosit, uscat, încă împrăştiat ca o mantie, pe pajişti, prin grădini.

            Mi-a fost dor să trag în piept, cât mai adânc, aerul rece din serile de vară, în care numai luna şi stelele îmi stăpânesc sufletul.

            Mi-a fost dor de vinetele coapte pe soba cu lemne din curte, de mirosul lor ce se îngână cu adierea tomantică a vântului.

            Mi-a fost dor de mireasma regală a reginei nopții, ce învăluie serile în parfum de amintiri și poezie.

            Mi-a fost dor de porumbul copt pe jar, seara târziu, pe foc molcom în curte.

            Mi-a fost dor să nu aud mai mult de o mașină pe minut trecând departe în drum, în loc de calvarul sonor perpetuu ce îmi chinuie urechile zilnic “la oraș”.

            Mi-a fost dor de florile, fuctele și legumele din grădină, care cresc printre raze de soare și ploi deopotrivă.

            Mi-a fost dor să ascult fermecată, înainte de culcare, corurile feerice ale greierilor și orchestrele neobosite ale broaștelor de pe gârlă.

Mi-a fost dor de pregătirile de iarnă, de culesul fructelor și legumelor, de prepararea dulceților, zacuștilor, zarzavatului, murăturilor și a multor altor bunătăți, sub marca neprețuită “Acasă”.

Mi-a fost dor să citesc pe trepte, în grădină sau să visez pur și simplu cu ochii deschiși, privind cerul, florile, via, brazii.

Mi-a fost dor de cartofii prăjiți cu gust aparte, nemaintâlnit decât la mama acasă.

Mi-a fost dor de fumul și dogoarea focului făcut cu lemne, în sobe vechi de pământ.

Mi-a fost dor să țin în poală o mâță pufoasă, blândă, cuminte, cu motoraș în stare perfectă de funcționare, ce alină singurătatea din alte lumi.

Mi-a fost dor de locuri unde omul, încă prieten bun cu natura, nu alterează liniștea cu sunetele, uneori enervante, ale tehnologiei.

Mi-a fost dor să culeg cu mâna mea fructe și legume proaspete din grădină, după ce au fost atinse de mâna darnică a verii.

Mi-a fost dor de dealurile ce înconjoară micul oraș de provincie, care îmi eliberează sufletul. Regatul meu din copilărie!

Mi-a fost dor de ritualul simplu al găinilor care beau apă și apoi privesc în sus, mulțumind lui Dumnezeu, cum zice o vorbă din bătrâni.

Mi-a fost dor de cei câțiva pomi bătrâni care au rezistat trecerii anilor, rodind neîncetat și fiind sursă neprețuită de umbră în zilele când soarele se arată în toată splendoarea lui.

Mi-a fost dor să mă coc la soare, în curte, odată cu fructele.

Mi-a fost dor să simt cum se îngână vara cu toamna la sfârșit de august, cum se completează, cum se întrec, cum își etalează fiecare pe rând și în același timp mantiile fermecătoare.
           














             
















         

Friday, August 22, 2014

Balada omului care a îmbrățișat cerul




-          Hei tu! Oare mă mai știi?
Oare mă mai cunoști ?
Sunt eu, omul care a îmbrățișat cerul.
Îți amintești?

Cel care a furat scântei de soare adormit
și ți le-a pus în păr, printre castane.

Cel care a împrumutat candoarea lunii duioase
și ți-a făcut cunună presărată cu petale.

Cel care a strâns stropi de ploaie în palme,
țesându-ți rochie cristalină ca roua dimineții.

Sunt eu, un om rătăcit printre oameni,
cu un pas mai aproape de cer,
cu mâinile mânjite de un etern azur,
cu ochii aprinși de tăceri celeste,
cu trupul agățat în mii de constelații prăfuite.
 ...

A fost odată ca niciodată
acest om care a îmbrățișat cerul pe ascuns,
cu sfiala a două mâini ce se întâlnesc pentru prima oară.
L-a îmbrățișat cu ochii luminoși
ca marea la răsărit de soare,
cu sufletu-i bubuind de iubire neîntinată,
cu pacea-i tainică pogorâtă
din adâncul inimii reînnoite. 

Îți mai aduci aminte oare?...