Așa
cum unii oameni nu sunt duși la biserică, mai sunt și alții care nu sunt
duși... la teatru. Este și
cazul meu, motivul fiind acela că m-am născut și am locuit până nu demult într-un
mic orășel de provincie, unde nu a existat decât un (fel de) cinematograf
cândva.
Și
totuși, chiar și așa, pe vremea când televiziunea în România abia începea să se
dezvolte, seara, înainte de culcare ascultam piese de teatru la radio-ul cel
vechi al bunicii. Nu-mi amintesc decât vocile și zgomotele de pe fundal, nimic
mai mult. Nu am cum să uit ceva atât de fascinant și de expresiv ca modul în
care actorii respectivi își jucau rolurile. Erau atât de expansivi, de energici,
de... actori încât și să-mi fi dorit nu puteam să dorm deoarece, ceea ce
urechea mea de copil necunoscător auzea era pur și simplu mult mai puternic
decât somnul.
Acum
bunica nu mai este, însă radioul a rămas, prăfuit, uitat printre vechituri prețioase,
dovadă a unor trăiri teatrale din exeriența mea de copil.
Următorul
episod de teatru din viața mea a fost la școală / liceu când am citit și
analizat cele două piese clasice: “O
scrisoare pierdută” a lui I.L. Caragiale și “Jocul ielelor” a lui Camil
Petrescu. Până să ajung la acestea, citite din obligație la vremea respective,
credeam că nu pot citi și înțelege piese de teatru. Credeam că farmecul acestui
gen literar și artistic stă în interpretarea scenică. Nu am fost foarte departe
de adevăr, însă chiar și fără să vizualizez acțiunea, totul se petrecea în
acele momente pe scena din mintea mea.
Mai
departe, după ce am aterizat în București, pentru a-mi continua studiile, am
fost doar de câteva ori la teatru. Mult prea puține, deși piesele și sălile de
teatru sunt pe alese, pe toate gusturile, la diferite ore și cu tarife pentru
toate buzunarele. Unul dintre sălile de teatru de care am auzit, dar unde nu am
ajuns până acum, este TeatrulEvreiesc de Stat. Acesta, pe lângă piesele bine construite care atrag publicul, are ca
trăsătură piesele cu specific evreiesc, în virtutea păstrării și valorificării
culturii evreiești și a limbii idiș.
Directoarea
acestui teatru este nimeni alta decât MaiaMorgenstern, o actriță consacrată a scenei românești de teatru și film.
Nu am vizionat filme sau piese de teatru
în care dumneaei a interpretat personaje, însă din puținele frânturi la care am
fost martoră (interviuri scrise sau
televizate), mi-au dezvăluit o persoană caldă, dar și puternică, ambițioasă și,
nu în ultimul rând, profesionsistă.
Mi-a
rămas în minte o frază dintr-un interviu: “Iubirea nu se închide ca robinetul .”
Și, privind în sufletele din jurul meu, îmi dau seama câtă dreptate are.
Tot
Maiei Morgenstern îi aparține următorul fragment: “Teatrul se schimbă în permanenţă. Este foarte bine şi normal, teatrul
este oglinda realităţii într-un fel. Pe de altă parte, oamenii, societatea îşi
găşeste şi îşi caută modele, în spectacole, în filme, în teatru, idealizând sau
dimpotrivă, judecând, condamnând personaje şi atunci în funcţie de schimbările
care au loc în lume, în societate, în viaţă, asta vedem reflectat şi în arta
spectacolului, în teatru şi film. Se modelează una pe alta. Sunt de fapt
necesităţi, oglindiri, de aceea se reactualizează uneori autorii clasici. Sunt
capodopere care reactualizate se potrivesc de minune zilelor noastre, a
realităţilor noastre de zi cu zi.“
Este destul de evident mesajul transmis. Este destul de evident, pentru
mine cel puțin, cât de mare este nevoia de teatru în zilele noastre. Încep să
cred că există oameni care nu își dau seama câtă nevoie au de acest tip de artă
în viețile lor. Sau își dau seama, dar nu au acces.
Din
propria-mi experiență, pot să trag concluzia că teatrul are mari șanse să
supraviețuiască și în epoca în care
trăim, însă este nevoie ca accesul la acesta să fie facilitat și în orașele
mici (dacă nu chiar și în mediul rural). Este adevărat că sunt (rare) piese de
teatru și televizate, dar nu este același lucru cu a fi acolo, prezent în sală,
simțind prin toți porii ceea ce autorul piesei vrea să transmită în
complicitate cu actorii care o interpretează.
Deși
s-ar zice că teatrul (românesc) s-ar putea pierde în timp, mi-e greu să cred că
acest lucru se va întâmpla. Nu o singură dată am auzit în anii curenți de piese
care se joacă cu sălile pline ochi. Nu o singură dată am auzit fani ai acestui
gen spunând că nu mai găsesc bilete la opera
favorită deși au încercat să le achiziționeze cu mult timp înainte.
Ropotele de aplauze la final dar și din timpul
pieselor, oamenii (de absolut toate vârstele) care urmăresc firul acțiunii cu
sufletul la gură , fără să respire, fără să clipească... mă fac să cred că teatrul este încă și va fi
mereu o verigă destul de puternică din lanțul artistic al perioadei actuale și
al celor ce vor urma.
Oamenii
care merg încă la teatru nu fac asta pentru simpla distracție, ci o fac pentru a-și
hrăni sufletul, pentru a și-l îmbiba adânc
în cultură, în măiestrie, pentru a și-l decora cu emoții și trăiri unice, fie
că e vorba de o comedie, o dramă sau o tragedie.
Teatrul
nu înseamnă numai artă, înseamnă educație, și chiar umor inteligent în anumite
cazuri.
Înseamnă bunica ce își duce de mână
nepotul la teatru pentru a-i deschide (uneori
fără să știe) noi orizonturi.
Înseamnă a da filmul pentru teatru (din
când în cînd măcar), pentru că cinematografia, deși foarte mult evoluată, nu
poate înlocui emoțiile în stare pură pe care le transmit actorii direct de pe
scenă, sau improvizațiile perfect reușite și la locul lor, mai ales în comedii.
Pentru că abia pe scenă actorii sunt ei înșiși... Ei interactionează cu
publicul, susțin monolage ceea ce reprezintă un plus de valoare, de aici
farmecul, nevoia de teatru și spontaneitatea pe care acesta o conferă.
În plus, există tot mai mulți oameni care
închid televizorul, care asculta alt tip de muzică decât cel care le este
oferit pe bandă rulantă la radio, care preferă o piesă de teatru unui film.
Așadar, de unde privesc, lumea teatrului
nu ar trebui să se teamă de un potențial dezinteres din partea iubitorilor
genului care cu siguranță vor transmite mai departe acest gust cultural. Cât despre
cei care nu îl frecventează încă, întăresc ideea că accesul la acest tip de
artă ar trebui facilitat în zonele unde nu există. Măcar din snobism (deși nu este preferabil), oamenii
vor primi noutatea în viața lor și o parte dintre ei vor face un obicei din a
merge la teatru, în detrimentul altor tipuri de divertisment.
Articol
scris pentru SuperBlog Sprinf 2014
(surse
info și foto: www.citatepedia.ro, www.teatrul-evreiesc.ro
)
No comments:
Post a Comment