Saturday, June 21, 2014

Ora tramvaielor


Oamenii normali, pe la 5 dimineaţa, se află încă în lumea dulce a viselor (sau tulbure, dacă luăm în calcul şi coşmarurile), răsucindu-se pe partea cealaltă pentru a-şi vedea în continuare de... somn.

Dar când ai un rinichi de serviciu, ca în cazul subsemnatei, chinuit de o pietrică minusculă (nu chiar Swarovski), ora 5 devine începutul unei insomnii aproape matinale.
 
Şi oricât de bine mi-ar fi îndesate dopurile în urechi, forfota străzii devine halucinantă la ore aşa mici. Mai ales când "mâna nemiloasă a destinului" face ca o viaţă de noapte enervant de zgomotoasă să se desfăşoare fix sub fereastra care-mi adăposteşte rutina zilnică.

Nici n-apuc bine să-l reîntâlnesc pe Moş Ene, că la numai câţiva paşi, în intersecţie, câte un tramvai îşi face auzită cu foarte mare claritate prezenţa!, când relaţia dintre roţile-i şi întortocheatele şine începe să scârţâie. Rău!

Acela este momentul în care somnul meu începe să se îndepărteze, să mă părăsească cu nesimţire,  iar Moş Ene îmi face întristat cu mâna. Că doar mă aştepta cu cele mai colorate şi îndrăzneţe vise EVER!

Dar cine să se bucure de ele când la 5 dimineaţa somnul meu se plimbă nestingherit cu tramvaiul?!

Thursday, June 19, 2014

Vise mici pentru suflete mari



sursă foto

Să fac poze câmpiilor de rapiţă, de floarea soarelui şi de maci când soarele merge la culcare.
Să mă bucur de soarele care îmi face cu ochiul din mare, în zori de zi.
Să merg la picnic cu bunătăţi într-un coş din răchită, musai ca în filme, să le întind cu poftă pe o faţă de masă în carouri roşii cu alb, tot ca în filme. 
Să reduc numărul câinilor vagabonzi adoptând un căţel al străzii (sau doi).
Să le ofer părinţilor bucuria de a-mi fi alături la nuntă şi de a-şi plimba nepoţeii de mână prin grădină.
Să-mi învăţ degetele să alunece armonios pe clapele unui pian.



Chiar şi atunci când toate lucrurile pe care mi le doresc se îndepărtează nebuneşte de mine, parcă mânate de o forţă centrifugă, 
chiar şi când ploaia aproape că mă va fi convins că nu mai există raze de soare pentru mine,
chiar şi când îmi voi da seama că nu am aripi tocmai când mă voi fi aruncat încrezătoare de pe stâncă,
tot nu voi inceta sa zâmbesc şi să visez, nu voi înceta să cred că fericirea stă la vedere în micile bucurii al vieţii, şi orb să fii, tot n-ai cum să le ratezi dacă îţi păstrezi inima deschisă.

sursă foto


Tuesday, June 17, 2014

For all those people




We all know those life stories where people have incurable diseases and we think: „Poor guys... I wouldn’t want to be in their shoes...” or even more often „This can’t just happen to me!”

We can’t really understand how it is to plan a new chemotherapy session when you actually wanted to plan a precious event of your life, like a wedding, for example.

Or how it is to wonder if you’ll still be alive next year instead of dreaming and planning the next vacation with your sweetheart.

Or how it is to count down the days of your life when it’s already too late for you, instead of enjoying the growth and development of your little baby.

It all starts with a random pain and a X-ray or with a routine blood test. You expect the results to be ok. But that’s exactly when your life begins to fall apart. In the most unexpected moment. When you thought that your happiness could not break all over again.

That’s the moment when all the random and common activities you ever had feel like the last grain of sand from a clepsydra.
It is then when you begin to love the cold rain you used to hate, or tolerate the people you used to consider unpleasant, or even to eat gladly that one dish you used to refuse from your mom’s menu.

„This can’t happen to me” it’s a sentence we need to erase from our mind.

So let’s do ourselves and our family a big favour, like going to the doctor on a regular basis. To check up once in a while. We might „just” give ourselves a chance to a healthier longer and, why not, a happier life.

Because this CAN happen to anyone of us. Sad, but true...

Sunday, June 15, 2014

Cerneală pe un petic de piele


sursă foto

De câteva luni bune, am dat peste poza asta care mi-a rămas pe creier şi pe retină.

Acum stau şi mă întreb cum ar fi dacă într-o bună zi aş decide că vreau să-mi rămână şi pe piele. Undeva pe umărul drept, mic-mititel, discret... un tatuaj!

Îmi place mult simbolistica imaginii: infinit care mă duce cu gândul la eternitate, la visare, la faptul că în mintea şi sufletul nostru nu există limite.

Un semn al infinitului care se continuă cu păsări în zbor. Însemnând pentru mine că pot fi liberă cu adevărat, faptul că pot zbura cât de sus vreau, că pot visa haotic cât de mult mă ţine imaginaţia, că pot depăşi orice graniţe, că mă pot descătuşa de toate greutăţile doar la un simplu fâlfâit de aripi.

Mă amuz amintindu-mi că eram complet contra tatuajelor până acum câţiva ani, când am devenit mai tolerantă şi mi-am zis că fiecare este liber să facă ce vrea cu corpul lui.

De aici până la a-mi schimba şi mai mult părerea nu a fost decât un pas... sau o imagine de pe internet.

Deci: ce-ar fi dacă...?

Sunt cu capul

photo source

 "Mai răruţ că-i mai drăguţ." Păi nu? 
Se întâmplă o dată la câteva luni pline, dar şi când se întâmplăăăă. Durerea de cap tot durere este.

Consecinţele hiperactivităţii duminicale. Să fie oare de la sacoşele alea grele de cumpărături, ticsite cu legume? 
Sau poate de la prea mult timp petrecut în bucătărie, gătind, evident, cu viteza luminii.
Saaaau, de la prea multe poze făcute preparatelor-coloratelor ce-mi ieşiră mândre, nevoie mare.

Hmmmm... după frecţie cu carmol + nurofen, parcă-parcă ar vrea să cedeze şi
nu prea.

Ufff... dar ia uite un baton de Bounty rătăcit printre cărţile din pat. Nu prea mă dau în vânt după dulciuri, dar el e singur, eu la fel, şi cum ar veni: să nu facem risipă.
Am zis!



Ce-am mai gătit azi :)


Saturday, June 14, 2014

Mici bucurii, efecte mari

Să sorbi cu nesaţ parfumului amețitor, îmbătător al florilor de tei
Să asculţi în pace simfonia serală a tunetelor şi fulgerelor
Să mergi desculţ prin casă după o zi toridă.
Şi mai ales să mergi desculţ prin roua dimineţii, la ţară, undeva departe...

Să-ţi pui lucrurile în ordine, şi în acelaşi timp şi gândurile.
Să asculţi leneş glasul pescăruşilor în zori de zi, pe plajă.
Să urci sus, sus de tot, în vârf de munte, descotorosind-te de poverile lumeşti cu fiecare pas.
Să faci baloane de săpun de la balcon, smulgând zâmbete efemere

Etc...



Seara, când teii, nebunii, îmi bat în geam...




După ce toată ziua am ascultat doar zgomotul străzii şi al mâncării sfârâind pe foc, al ustensilelor şi produselor pentru curăţenie și al maşinii de spălat, m-am retras în lumea basmelor fraţilor Grimm, balsam spiritual alături de muzică japoneză de relaxare, pe fundal.

Cu fereastra larg deschisă, citesc şi mă minunez. Nasul meu e în extaz. Este ceva divin în parfumul teilor. Ceva nepământesc, ceva magic...
Ceva ce îţi face sufletul să se scuture de praful cotidian şi să se trezească la visare.

          Oare în serile parfumate de iunie numărul poeţilor amatori este în creştere? Declaraţiile de dragoste sunt mai profunde? Plimbările romantice sunt mai lungi?...