Tuesday, February 23, 2016

Liniştea de dimineaţă

sursă foto


08:25 AM, dimineaţa la birou.
Sunt singură pe tot etajul. Lumea abia pe la 9.00 - 09.30 începe să ajungă.
Îmi place să vin pe la 8 la muncă, să mă bucur de linişte (că doar o să am timp toată ziua apoi să vorbesc) şi să savurez un ceai negru sau un cappuccino aromat.

Nici măcar muzică nu ascult. Prefer să îmi încarc cât mai mult bateriile în lipsa zgomotului, a pălăvrăgelii, a zumzetului din jur.

Nu, nu sunt antisocială, mai ales că îmi place mult colectivul în care lucrez şi colegii sunt toţi de nota 10+ :)  Dar sunt genul de om care are nevoie de linişte din când în când pentru a putea funcţiona în parametri normal. Unde mai pui că reuşesc să închei foarte multe sarcini, fiind şi o persoană matinală înnăscută.

Aşadar, bună dimineaţa cu linişte! :)





Sunday, February 21, 2016

Anotimpuri (schiţă 4)



sursă foto

Teo era pregătit. Muşcă la repezeală dintr-un croissant cu ciocolată, luă o gură de cafea amară, înşfăcă cheile de pe masă şi sări nerăbdător în maşină. Îi tremurau mâinile? Poate de la prea multă cofeină. Dar parcă-parcă era puţin emoţionat.

Îi era dor de Irina. Fusese plecată două luni în Austria, cu serviciul. Au ţinut legătura prin telefon şi prin toate mijloacele de comunicare posibile. Iar astăzi se revedeau din nou după o lungă şi interminabilă aşteptare. Îi cumpărase un bucheţel de flori de câmp. L-ar fi cules el însuşi, dar nu avea de unde. Ştia foarte bine că Irinei îi plăceau toate florile, dar o fascinau în mod special cele de câmp, simple, colorate, gingaşe... La fel ca ea, gândi Teo cu o strălucire aparte în ochi.

Irina era genul de femeie puternică, sigură pe ea, independentă, bine organizată şi cu idealuri pentru împlinirea cărora făcea toate eforturile posibile. Asta era imaginea ei de zi cu zi, pe care o întreţinea fără cusur. Aşa o văzuse şi el în primele clipe şi o plăcuse pentru asta. Dar după câteva întâlniri amicale, la un ceai, la o cafea, Irina îi arătă mai mult de atât. Teo avusese ocazia să vadă altă faţă a ei. Era o persoană caldă, iubitoare de frumos, adora natura şi în puţinul timp liber pe care îl avea, picta şi crea bijuterii handmade. Însufleţirea cu care povestea, sclipirea din privirea ei atunci când îl asculta vorbind, sensibilitatea ei crescută la tot ce era viu în jur... Toate astea îl făcură să se îndrăgostească de ea într-un mod pe care nu-l cunoscuse până atunci. Era mai mult decât chimie. Era magie în stare pură, praf de stele, clar de lună şi un nou drum în viaţă alături de ea.

Cumpărase noua maşină în timpul absenţei ei pentru a o surprinde. Amândoi îşi doreau să călătorească mult, să vadă lumea şi apoi să se aşeze la casa lor, deşi încă nu vorbiseră de un viitor împreună, de familie... Zbura cu viteza gândului şi era încântat de alegerea făcută. Prietenul lui cel mai bun îi recomandase marca aceea şi singurul lucru la care se gândea acum era că Irinei sigur îi va plăcea. O va face fericită. Cu maşina asta şi Irina alături, lumea va căpăta noi sensuri.

Imagini de vis i se perindau prin minte. 

Irina cu primăvara în păr... şi maşinuţa lor dragă purtându-i pe străzile Parisului, ocrotindu-le iubirea în zilele ploioase şi aşteptându-i cuminte lângă Turnul Eiffel, unde ei vor sărbători un an de fericire.

Irina cu vara de mână... iar automobilul, martor al plimbărilor lor romantice la apusul soarelui, pe plajele greceşti, concepute special pentru paşii lor lenţi, pentru îmbrăţişările lor lungi şi pline de iubire...

Irina cu toamna în suflet... iar maşina lor escortându-i silenţioasă către crestele Carpaţilor, unde culorile intense de octombrie se îmbină perfect cu sentimentele lor la fel de puternice.

Irina cu iarna pe umeri... iar maşina protejându-i de gerul necruţător, ţinându-i la adăpost în drum spre locuri minunate, pe unde a trecut Crăiasa Zăpezii...

Teo, om serios de afaceri, ştia că toate gândurile astea pufoase îi duceau romantismul la un nivel pe care nu şi l-ar fi imaginat vreodată. Dar acum era altceva. O avea pe Irina. Iar asta i-a dat viaţa peste cap, i-a întors lumea cu susul în jos în cel mai bun mod posibil şi nu ştia cum a putut trăi până atunci altfel... Era fericit!

Saturday, February 20, 2016

O ştampilă cu poveste (schiţă 3)



sursă foto

              Bătrânul se ridică cu greu de pe scaunul de lemn, martor al muncii lui asidue, aşezat la măsuța din colțul camerei luminate de apusul tomnatic. Își scoase ochelarii și se îndreptă către fereastră, admirând magia anotimpului lui preferat, care în același timp îi amintea cât de singur este...

              Inevitabil, se gândi la Sonia... draga lui Sonia. O iubise mult, atât de mult încât i se părea că toate poeziile de dragoste erau scrise pentru ei. Și ea îl iubise, în felul ei haotic, bizar, incomplet, care îl făcuse adesea să se îndoiască de sentimentele ei.
              Dacă ar fi întâlnit-o în alte circumstanțe...

             Acum mai bine de jumătate de secol, într-o zi caldă de aprilie, din neatenție și fiind pe fugă de parcă tocmai comisese cine știe ce infracțiune, o tânără domnişoară se ciocni de el pe holul spitalului. Ea - foarte amuzată de întâmplare, cu ochii verzi sclipitori care nu trădau nici urmă de îngrijorare. El... orb. Era orb din naștere. Operația urma să îi redea vederea parțial. Pe vremea aceea, mai mult nu putea spera.

            Rămăsese înmărmurit pentru că îi simțise parfumul, iar părul ei îi atinse fața care nu mai zâmbise de săptămâni. Îi era teamă că nu va reuși niciodată să vadă.

            După câteva secunde, văzând în ce stare se află, simpatica domnișoară zâmbi și spuse:

-     Îmi cer scuze, mă grăbeam... Te-aș putea ajuta cu ceva?
-     Nu, este în regulă, îngăimă el îmbujorat, voiam doar să merg în grădina spitalului, să mă plimb puțin.
-     Te conduc, ne plimbăm îmreună dacă vrei, spuse fata fără să stea pe gânduri, ca să îți arăt că îmi pare rău pentru incident. Eu sunt Sonia. Mă bucur să te cunosc.
      -     Manu, îmi pare bine, spuse el, strângându-i mâna mică și prietenoasă care îl trase puțin cam repede după ea, spre soarele plăcut al amiezii.

Coborând scările, ea îi povesti cu însuflețire că venise în vizită la mama ei, medic la acel spital. Când să plece, “împrumută” o ștampilă de pe biroul plin cu dosare, pe care a luat-o în urma unei provocări infantile lansată de prietena ei cea mai bună. De-asta era în grabă, nu cumva să fie prinsă asupra faptului.

      Apoi îl întrebă ce a pățit. El îi povesti, împleticindu-se printre cuvinte, că era orb din naștere și după 20 de ani în care văzuse lumea doar cu ochii minții, reconstruind-o prin poveștile celorlalți, cea mai mare dorință a lui era pe cale să se îndeplinească în câteva zile. 

      -     Știi cum arată o ștampilă?, întrebă ea pe neaștepate, privindu-i lung chipul, buzele ce abia se mișcau când vorbea, părul ciufulit, curioasă să afle cum arată ochii aceia pedepsiți să nu vadă lumea niciodată... “E chiar drăguț”, își spuse. 
      -     Cred că da,  îmi imaginez..., bâigui el nesigur. 
      -    Nu prea cred, i-o tăie ea imediat. O ștampilă arată așa, spuse, apăsându-i buzele cu buzele ei fierbinți. Cu răsuflarea tăiată, rămaseră nemişcaţi timp de câteva secunde, după care fata se desprinse din sărut și o luă la fugă, fără ca el să aibă timp să reacționeze.

Zăbovi minute în şir sub razele prietenoase ale soarelui primăvăratic. Primul lui sărut... Dacă asta era o ștampilă, atunci de acum știa sigur că îi plac ștampilele şi că nu va uita niciodată acele momente.

După câteva zile, în care nu mai avu norocul s-o întâlnească pe Sonia, Manu a fost operat. Medicul îi scoase bandajele și, pentru prima oară în viața lui, plânse de fericire. Pentru că vedea! Vedea! Lumina, culorile, tot ce mişca în jurul lui îi copleșise sufletul.

Anii petrecuţi în întuneric, printre imagini eronate au luat sfârşit. Putea să admire florile, copacii, soarele! Își privi mâna dreaptă pentru câteva clipe. Acea mână în care sălășluise de curând o mână fină și îndrăzneață... Acum că marea lui dorință se îndeplinise, singurul lucru de care mai avea nevoie era prezența ei. Voia să afle cum arată cea care i-a ștampilat inima fără ca ea să fi ştiut măcar. Trebuia s-o găsească!

Şapte ani se scureseră de atunci ca o adiere de vânt.

Tânărul profesor își bea ceaiul liniștit la terasa preferată din apropierea școlii unde preda. Din senin, o domnișoară zglobie îi întinse o ștampilă și se așeză la masă lângă el. Sonia! Sări el imediat. Ea îi zâmbi larg și, cu spontaneitatea-i specifică, începu să-i povestească despre viața ei din ultimii ani, cum fusese trimisă la internat chiar în săptămâna în care se cunoscuseră și nu a mai ajuns la spital să-l viziteze, deși își dorea asta.

Îl zărise din întâmplare, pe când se plimba pe acolo cu o prietenă cu câteva zile în urmă. Au luat cafeaua împreună, bucurându-se că s-au reîntâlnit. Şi-au spus atât de multe, încât păreau că se cunosc de-o viaţă. Ea râdea la glumele lui, iar el o asculta cu atenţie, fermecat de zâmbetul ei.

Se mai întâlniră de câteva ori apoi, iar el ştia că nu va mai iubi pe nimeni la fel, că pe ea o voia alături pentru tot restul vieţii. Ea, deşi vizibil reticentă, se lăsă dusă de val şi îi acceptă iubirea ca pe un dar pe care nu-l merita, dar care o măgulea.

Fericirea ţinu doar patru luni, timp în care se vedeau doar de câteva ori pe săptămână, la insistenţele lui. Cu fiecare zi ce trecea, ea simţea tot mai mult că trăieşte viaţa şi visele altcuiva, că se sufocă dacă va continua aşa, că are nevoie de o schimbare.

Atunci, se văzu nevoită să ia o decizie care s-o scoată din starea ce o cuprinsese. Oricât de greu i-a fost şi oricât de conştientă era că o să-l rănească pe Manu, decise să se despartă de el.

Încă nu văzuse mai nimic în viața ei scurtă, nu a cunoscut suficiente persoane, mai avea lucruri de aflat, de făcut, de experimentat. Avea doar 23 de ani. Îi lipsesau încă multe pentru a se putea opri la o familie, aşa cum îşi dorea el, vorbindu-i prea des despre asta. Nu era gata să își asume o asemenea responsabilitate...

Degeaba a încercat Manu s-o convingă să rămână alături de el, să o facă să înțeleagă că îi va lăsa tot spațiul de care avea nevoie. Eforturile lui au fost în zadar. Sonia ieși din viața lui în pași discreți de balerină... Și îi lăsă ca amintire cea mai dureroasă ștampilă...

O vreme, Manu se simţi distrus, neîmplinit, rănit. Nu credea că va găsi curajul şi puterea să treacă peste dezamăgirea ce îi înnegurase viaţa.

Însă peste câțiva ani a cunoscut o femeie blândă și bună, care avea același vis ca și el: să întemeieze o familie, un cămin cald și primitor și să aibă cel puțin un copil. 

La scurt timp s-au căsătorit şi au avut doi copii frumoşi şi sănătoşi. Au fost fericiţi, s-au simţit împliniţi şi au realizat atât de multe împreună, încât ar fi trebuit s-o uite pe Sonia. Însă nu a uitat-o niciodată...

În urmă cu cinci ani, soția muri, fiind bolnavă, iar el a rămas singur, printre manuscrise și amintiri dulci-amărui. Copiii erau departe, peste mări şi ţări, şi veneau foarte rar în vizită. Măcar era împăcat că ei erau bine, că nu le lipsea nimic şi că avusese norocul să îşi cunoască nepoţii. 

De la moartea soţiei, au fost dese momentele când Manu nu voia să fie deranjat, iar acum abia se găsea câte un vecin sau trecător cu care să schimbe o vorbă. Simţea nevoia să aibă pe cineva în preajmă, un suflet căruia să-i împărtăşească gândurile din când în când...

I se făcea dor de intensitatea sentimentelor pe care le trăise alături de Sonia, și totuși, în toate romanele lui nu reușise să descrie ce simțise. Îi era teamă că va strica umbra de imagini care îi rămăsese în minte.

Dar astăzi, când parchetul învechit scârțâia dureros la fiecare gând și pas de-al lui, amintirile încă îl tulburau, însă nu-l mai întristau ca alte dăți. Din contră, sub cerul care ardea la apus, îi dădeau o stare de împăcare, de împlinire, simpla bucurie că a cunoscut-o şi a iubit-o pe Sonia era acum de ajuns.

A rămas doar el, un bătrân singur cu trecutul lui, pecetluit într-o ștampilă a primei iubiri...