Saturday, September 23, 2017

Jurnal de sarcină (5)

Nu m-am gândit vreodată că o să vină o perioadă în care voi fi extenuată tot timpul, că o să mă simt greoaie la fiecare pas, că o să merg ca o băbuţă - un baston îmi mai lipseşte - din cauza durerii de mijloc, că o să mă îngraş 15 kg, aproape toate depuse în zona abdomenului (de la 50 la 65 kg), că nu o să-mi mai găsesc locul în pat din cauza burticii şi din cauza senzaţiei că nu pot respira bine oricum aş sta la orizontală, încercând să dorm, că o să aştept cu sufletul la gură toamna răcoroasă ca să scăpăm de căldurile infernale ce mi-au mâncat somnul în multe nopţi, noi neavând aer condţionat unde locuim (uff!), că o să mă trezesc din două în două ore ca să merg la baie, trezitul ăsta făcând noaptea şi mai lungă şi greu de suportat, că o să transpir fluvii întregi după fiecare gură de apă pe care o beau, că o să-mi fie foame aproape mereu.

Nu m-am gândit, dar iată că le-am texperimentat pe toate în ultimele două luni şi încă fac parte din viaţa mea de graviduţă.🤰

Şi cu toate astea, fiecare mic sau mare neajuns, fiecare stare de rău păleşte de fiecare dată când bebe loveşte, când se întinde, când îl simt sughiţând, când îmi strâmbă burtica aşa cum ştie el mai bine, când reacţionează la mângâieri, la vocea mea şi a lui tati, când mă împunge atât de puternic încât aproape doare. Când îmi imaginez numai feţişoara lui, mânuţele şi picioruşele grăsune, burtica pufoasă, momentele în care îl voi ţine în braţe şi va dormi la pieptul meu, când îmi imaginez toate astea şi multe altele, îmi dau seama că nu pot decât să mă bucur în continuare de cele câteva săptămâni de sarcină care au mai rămas pentru că trec imediat şi va începe marea schimbare.

Mă gândeam uneori cum nu-mi place în general ca oamenii să fie dependenţi de mine şi nici să depind de oameni. Şi va veni această mică fiinţă fragilă şi neajutorată, bucăţică ruptă din inima mea, care m-a cucerit complet încă de când era doar un amalgam de celule şi care va face ca dependenţa mea de el şi a lui de mine să fie cel mai frumos lucru din lume! 🍼


Saturday, September 9, 2017

Jurnal de sarcină (4)

De-a lungul anilor, când mai vorbeam cu E. despre copii, mereu ziceam că eu aş vrea să avem fetiţă, iar el, normal, băiat.

Acum şapte luni, când a apărut bebe în peisaj, am ştiut amândoi că ne dorim ca bebele să fie sănătos, mai presus de orice.

Am aflat între timp că o să fie băieţel şi abia aşteptăm să îl avem! Niciodată nu m-am rugat mai mult pentru ceva ca acum, când tot ce îmi doresc de la viaţă este ca el să fie sănătos. Şi dacă se poate, să se nască la termen, iar noi să fim bine pentru el, ca să-l creştem şi să ne bucurăm de o viaţă nouă de familie.

Din ziua în care am văzut a doua liniuţă roz pe testul de sarcină, lucrurile au început să se schimbe uşor-uşor, de la priorităţi până la modul în care percepeam ceea ce înseamnă să fii părinte.

Am început să citesc forumuri încă din primele săptămâni şi rău am făcut. Erau destul de multe mămici care povesteau experienţele lor nefericite din primul trimestru de sarcină şi asta mă întrista până la lacrimi. Şi mai mult, mă îngrozea gândul că ceva s-ar putea întâmpla cu bobiţa noastră de iubire. Am decis să nu mai citesc nimic de genul acesta pentru că îmi făceau tare rău. M-am limitat la articole de specialitate şi la o carte pe care mi-am cumpărat-o pentru a avea un plus de informaţie la îndemână, să o pot răsfoi ori de câte ori simţeam nevoia.

Au început să apară noi temeri. Oare o să decurgă ok sarcina? Oare o să nasc la termen? Oare o să ne descurcăm ca părinţi? Oare o să facem faţă unei asemenea schimbări majore? Oare o să fiu o mamă bună? Tot felul de gânduri şi întrebări fără răspuns pe care, cu timpul, am învăţat să le izgonesc din minte şi să mă bucur de fiecare moment din această frumoasă perioadă, să iau totul exact aşa cum vine, pas cu pas.

Aşa au mai trecut încă o zi, încă o săptămână, încă o lună, toate cu bine până acum. De la fiecare ecografie plecam mai cu capul în nori decât oricând pentru că ne vedeam iubirea şi mai aflam câte ceva despre el. Şi abia o aşteptam pe următoarea.

Am învăţat, printre altele, că, în ciuda micilor neplăceri (greţuri, ameţeli, oboseală), este un privilegiu enorm pentru o femeie să îşi poarte copilul în pântece, să simţi cum o altă viaţă creşte, se dezvoltă şi prinde contur în propria fiinţă. Este şi o responsabilitate atât de mare, dar una atât de preţioasă, încât merită orice stare de rău sau orice durere din lume. Am ajuns să gândesc că poate să mă doară orice, dacă e nevoie, să-mi fie rău, dacă e nevoie. Atâta timp cât el este bine, suport orice. Absolut orice.

Am început să simt primele mişcări ale puiului prin săptămâna 16, pe 21 mai. Eram la cinema cu E. Ne uitam la The Fate of the Furious, un film de acţiune, cu maşini, urmăriri, adrenalină etc. Am simţit la un moment dat nişte fluturări diafane "în stomac" şi mi-am dat seama aproape imediat că e el! A fost o senzaţie specială, mai ales pentru sufletul meu, care pierduse pentru câteva minute şirul acţiunii din film. Ceva mult mai important avea loc în acelaşi timp. Şi tot atunci mi-am zis, în glumă, că sigur e băieţel pentru că îi place filmul ăsta cu maşini, ca şi tăticului lui.

Acum deja se mişcă foarte mult şi îmi "remodelează" burtica de zeci de ori pe zi. Îl simt cum sughite uneori şi mă amuză foarte tare. Abia aştept să pupăcesc tălpiţele alea dulci si pufoase care "îmi dau să zac" exact la ficat, undeva în partea dreaptă. 😅

O să-mi fie atât de dor de "împunsăturile" lui in burtică, dar de o mie de ori mai mult abia aştept să îl strâng în braţe, să am grijă de el şi să îi ofer toată iubirea din lume! 💙