Poveștile mele: Sașa (2)

 

Photo by Gregory Pappas on Unsplash

Citește aici partea I

Într-o dimineaţă de iarnă, cu flori de gheaţă pe la ferestre şi zori de zi încă adormite, Saşa se trezi, dar nu se ridică imediat din pat, cum avea obiceiul.

Privi lung un colţ de cer plumburiu ce se întrezărea prin spaţiul dintre draperiile groase, de-un verde prăfuit cu flori grena şi crem pe alocuri. Îşi ridică perna tare, ca să stea rezemată şi se întinse spre noptieră, la paharul cu apă ce şi-l adusese peste noapte.

Sorbi din apa încălzită, strâmbând din nas. Puse paharul la loc şi se trânti înapoi pe pernă. Era puţin peste ora 7, într-o duminică geroasă de ianuarie. Închise ochii şi se hotărî să mai lenevească puţin la adăpostul aşternuturilor. Doar nu avea nimic de făcut, era frig şi momentan nu avea chef să-i ţină companie doamnei Ilinca, deşi îi făcea plăcere să stea la poveşti cu gazda ei, lângă vâlvătaia şemineului, cu ceaşca nelipsită de ceai de mentă.

Astfel gândind, îşi dădu seama că miroase a clătite. Se auzeau romanţe de la vechiul radio al doamnei Ilinca, semn că se trezise şi pregătea micul dejun. Saşa închise din nou ochii şi-şi dădu seama că nicăieri în altă parte nu se simţise mai iubită şi răsfăţată ca aici, de către bătrâna cu ochi cenuşii, cu zeci de ierni apuse în păru-i rărit şi vocea încă fermă, dar blândă şi povăţuitoare.

Sașa căscă și se ridică cu greu din pat, hotărându-se să coboare totuși. Începu să-i fie foame, iar mirosul de clătite și fursecuri ce se împletea cu cel de cafea proaspăt îi dădeau un apetit imens. 

Își puse papucii de casă și halatul și se îndreptă spre baie. Făcu un duș rapid,  se spălă pe dinţi, își pieptănă părul lung și negreu, se privi în oglindă, strâmbându-se la vederea unui coș pe bărbie. Își dădu cu cremă pe față și aplică un strop de loțiune astringentă pe coșul ce amenința să crească tot mai mult.

Se spălă pe mâini și ieși din baie, își scoase pijamalele pe care le aruncă la întâmplare, pe pat. Alese din șifonier o rochie bleumarin, tricotată și cu mâneci lungi, își puse o pereche de colanți negri și niște șosete albe, încălță papucii și ieși din cameră înveselindu-se. Timpul petrecut cu doamna Ilinca o însuflețea de fiecare dată, oricât de lipsită de chef ar fi fost la început. Bătrâna avea multe de povestit, din tinerețile ei, din ultimii ani petrecuți mai mult singură, din povestea fascinantă de iubire despre care îi vorbea adesea, ca unei bune prietene.

Sașa știa că va veni ziua când va trebui să plece de acolo, să o lase singură pe această doamnă dragă, ce o cucerise încă de când se mutase în mansardă. Știa asta și, totuși, se atașa tot mai tare de ea. O vedea ca pe o bunică din povești, blândă și bună, cu mâini calde și privire ocrotitoare, cu masa mereu plină și casa înmiresmată de bunătățile pufoase din cuptor.

 - va urma -

Poveștile mele: Plan pentru viață (2)

Photo by Ksenia Makagonova on Unsplash

Citește partea I aici.

Corina se ridică de pe bancă și începu să meargă pe aleea de pe marginea lacului. Sinucidere prin înec? Aici sau în cadă? Clar nu! Nu ar fi putut suporta senzația de sufocare.

Să-și taie venele! Văzuse câteva filme cu astfel de scene, mai mult sau mai puțin explicite, dar pe bune, chiar ar fi putut să ducă până la capăt o așa atrocitate? Numai gândul la durerea extremă o făcea să se chircească și i se punea un nod în gât.

Sub nicio formă nu ar fi îndrăznit să se arunce în fața metroului. Mai ales că ar fi șocat pe viață conducătorul de tren și atâția alți oameni care ar fi asistat la moartea ei cruntă. Se îngrozea gândindu-se.

Medicamente cu alcool, somnifere, aruncat de la etaj, strangularea. Astea mai rămâneau. 

Sinuciderea nu îi mai părea o idee atât de rea, dar metodele pe care le știa nu era niciuna suficient de bună. Voia să nu sufere deloc.

Și mai era ceva. Îi trecură fulgerător prin minte cele câteva cazuri de sinucidere pe care le aflase din presă. Fotografiile acelea blurate cu trupuri umane zăcând pe covor sau pe asfalt... I se făcu milă, tare tare milă. 

Cine știe ce-o fi fost în sufletele lor, mai ales în acele ultime clipe?... Cine știe cât or fi plâns înainte de acel ultim gest aducător al morții pe care poate nici nu și-o doreau în totalitate?... Cine știe câte încercări de a a renunța la gândul sinucigaș au avut, dar n-au mai putut trăi cu durerea sufletească sau cu probleme grave psihice, cu depresii reale și neînțelese? Sau, mai rău, nedescoperite și netratate la timp?...

Cine știe cum, în ultima clipă, fiecare om care a recurs la acest gest necugetat, s-a răzgândit, dar nu mai avea ce să facă. În clipa când se îndrepta vertiginos către asfalt, unde trupul fragil urma să se frângă definitiv, în clipa în care sângele țâșnea din vene ca dintr-o fântână fără fund, în clipa în care lațul strângea, oprind ultima suflare, în clipa în care otrava înghițită imobiliza trupul pe vecie...

Corina mergea tot mai repede, simțind că se sufocă de atâtea gânduri grele care o amețeau și o tulburau. Începu să plângă. Mai întâi, câteva lacrimi își făcură loc pe obrajii palizi, iar apoi izbucni de-a binelea în hohote zgomotoase de plâns. Nu-i păsa că lumea se uita la ea ca la o arătare dubioasă. Nu-i păsa că cei care o priveau se îngrozeau văzând-o așa. 

Plângea de mila celor care au vrut să trăiască, dar n-au știu cum, care au avut nevoie de ajutor, dar n-au știut unde să-l ceară, care l-au cerut, dar nu i-a auzit nimeni, care au simțit, ca și ea, că nu mai au pentru ce sau pentru cine să trăiască, pentru cei care s-au lăsat zdrobiți de propriile dureri, murind câte puțin înainte să moară cu adevărat.

Când ieși din parc, Corina se calmă. Avusese nevoie de șuvoiul de lacrimi ca să-și spele sufletul și să-și limpezească mintea. Se simțea copleșită și eliberată în același timp. Nu știa încotro o să pornească, dar știa că, la fel de brusc, sinuciderea nu i se mai părea deloc o idee bună. Și știa sigur că nu se va mai întoarce la astfel de gânduri. Niciodată, niciodată, niciodată!

- va urma -

Poveştile mele: Cu ochii-n patru (6)

Photo by Clem Onojeghuo on Unsplash

Citeşte părţile anterioare, accesând link-urile de mai jos:

Partea I

Partea a II-a

Partea a III-a

Partea a IV-a 

Partea a V-a

Cele câteva ore petrecute la muncă trecuseră infernal de greu. Sorina abia aștepta ora 11 ca să se furișeze la întâlnirea cu Matei. Le spusese colegilor că are o programare la medic pentru niște probleme de sănătate apărute în ultima vreme. Șeful ei chiar se arătase plin de compasiune și înțelegere. Îi sugerase să își ia liber toată după-amiaza dacă dorea, ceea ce Sorina acceptă imediat, fără să stea pe gânduri.

Răspunse sumar la mail-urile care se adunau, uitându-se la ceas din 5 în 5 minute.
La 10:30, nerăbdarea o cuprinse și o explozie de fluturi îi cuprinse întreaga ființă. Era atât de emoționată și roșea numai la gândul lui Matei, încât colega ei, Mihaela, o întrebă dacă se simte bine.

La ora 11 fix, închise calculatorul, își luă la revedere de la colegi, cât pe ce să își uite geanta, și aproape că o luă la fugă, să ajungă cât mai repede la metrou.

Numai după ce se văzu în stație, răsuflă oarecum ușurată și își ordonă mental să se calmeze. Era copleșită. Nu mai avusese o întâlnire serioasă cu un tip de mai bine de doi ani și se simțea mult prea conștientă de sine însăși, de fiecare gest pe care îl făcea. Așa că făcea eforturi să-și potolească zbuciumul inutil ce o storcea de energie.

Tumultul stărilor prin care trecea fu întrerupt de metroul ce ajunse în stație. Sorina urcă și ocupă un loc liber. Telefonul sună scurt și îl scoase din geantă rapid, cu inima cât un purice. Ah! Era Amalia. Îi scrisese s-o întrebe dacă e ok să schimbe locul întâlnirii, mai precis, la Amalia acasă pentru că venise în vizită mama lor și ar fi vrut să le vadă pe amândouă cu ocazia asta. Pffff nuuuuu! Să-mi strice ziua asta frumoasă! Normal! Îi răspunse sec. "Mbine."

"Ce-or mai fi vrând de la mine? Ce-or mai pune la cale?". Nu avea nici un chef să le vadă împreună, cum se înțelegeau ele bine mereu, iar ea rămânea îmbufnată pe dinafară.

Telefonul sună din nou. Se uită furioasă la el, dar de data asta era Matei. O anunța că a ajuns și că o așteaptă la o cafenea mică de pe Lipscani. Cum avea el farmecul ăsta asupra ei! Se liniștise instantaneu și își promise că asta va fi una dintre cele mai frumoase zile din viața ei, indiferent cât timp va trebui să petreacă împreună cu cele două femei nesuferite care ]i erau mamă și soră. 

Metroul ajunse rapid la Unirii și Sorina se grăbi să ajungă la cafenea. O încânta gândul că Matei o aștepta, dar nu voia să-l facă să piardă prea mult timp. 

Ajunsă în dreptul cafenelei, îl zări imediat la o măsuță discretă dinăuntru. I-ar fi preferat să stea afară, să se bucure alături de el de ziua caldă și vântul plăcut ce adia. Dar era ok și acolo. Aveau mai multă intimitate și, până la urmă nici nu mai conta unde se aflau. 

Trase aer în piept și intră cu un zâmbet larg pe buze, îi făcu cu mâna în timp ce se îndrepta spre el, el se ridică, o salută și o invită să se așeze cu un gest tandru. 

- va urma -

Remember Emma?

Photo by Asaf R on Unsplash

Până la noi povești, vă las mai jos o serie de fragmente ce mi-au trecut prin cap în anii trecuți, cu mult timp în urmă. Nu mai știu unde voiam să ajung cu această Emma. 

Am scris în engleză pentru că așa mi-au venit ideile și îmi place mult cum a ieșit. La un moment dat, o să fac niște "săpături" în memorie să-mi reamintesc ce voiam să scriu sau voi pune cap la cap ce am scris până acum, cu completări coerente, ca să iasă o nuvelă sau așa ceva.

Dacă vă plac poveștile de dragoste cu emoții puternice, în care personajele se exprimă uneori în metafore, o să vă placă și mini seria asta 😊

Puteți citi fragmentele de care ziceam aici, etichatete cu Emma's Pages.

Spor la citit și weekend minunat! ❤

Poveștile mele: Sașa (1)

În balconul din mansarada unei case vechi cu etaj, dar bine întreținute, pe un scaun cu spătar, stătea picior peste picior, o tânără cu părul negru, prins în două codițe împletite. 

Purta un halat de baie de culoarea piersicii date în pârg și papuci albi din plastic.
Avea privirea ațintită în ecranul unui laptop de pe măsuța rotundă, de pe care vopseaua începuse să se scorojească. Tasta de zor, oprindu-se doar din când în când să privească în zare, la câte un stol de porumbei sau câte o cioară ce treceau rapid, distrăgându-i atenția.

Nimeni nu știa foarte multe despre ea. I se spunea Sașa. Se mutase de vreo trei luni în mansardă, la doamna Ilinca ce locuia acolo de peste 50 de ani. Casa se ascundea acum învechită, după blocurile răsărite în ultimul deceniu ca ciupercile după ploaie. 

Doamna Ilinca era o bătrânică simpatică, avea 73 de ani și era destul de cochetă pentru vârsta ei,  dar era încă în putere şi făcea cele mai pufoase cornuleţe cu gem. Saşa trecea pe la bucătărie, din când în când, să îi ţină companie, la un ceai cu biscuiţi făcuţi în casă.

Doamna prepara cafeaua în fiecare dimineață: tare, fără zahăr și o servea cu fursecuri fragede cu gem de prune și nucă. Se trezea foarte devreme și se punea pe frământat, urmând o rețetă mai veche decât lumea, dintr-un caiet îngălbenit de vreme și pătat de ulei, aluat și cafea. Unele cuvinte nici nu se mai înțelegeau, dar nici nu era nevoie. 

Dar bătrâna știa rețeta pe de rost și făcea foarte des fursecurile acelea, chiar dinainte ca Valeriu, soțul ei, să treacă la cele veșnice, cu zece ani în urmă. Fuseseră preferatele lui. Obiceiul de a le servi dimineața la cafea se înfiripase demult, din ziua în care se mutaseră împreună, în aceeași casă, imediat după căsătorie. 

Doar câte o chiriașă, ca Sașa, îi mai ținea din când în când companie, ca apoi să rămână din nou singură. Toate fetele care se perindaseră cu chirie la doamna Ilinca plecaseră la un moment dat, fie din nevoia de mai multă intimitate, fie pentru că s-au căsătorit.

Zilnic, doamna Ilinca lua caietul din raftul unde îl ținea de obicei, deschizându-l la rețeta pentru fursecuri. Făcea asta, ca un ritual vindecător, de fiecare dată când se apuca de copt. Un zâmbet amărui i se așternea pe buze, în timp ce privirea tremurândă i se îndrepta către ceasul din perete și ofta, gândindu-se cu dor sfâșietor la Valeriu.

Poveştile mele: Adânci bătrâneţi (4)

Click pentru Partea I + Partea a II-a  + Partea a III-a

Sofica se ridică brusc și îl privi țintă pe Lampie. O căldură nemaisimțită până atunci îi invadă brusc tot trupul și i se opri în obraji, care se aprinseră ca văpaia celui mai nimicitor foc.

Auzise că Lampie e în sat, dar nu dădu importanță veștii. Știa de sentimentele lui pentru ea, încă de când se jucau împreună pe ulițe, în copilărie. Simțise încă de pe atunci că băiatul îi purta o iubire curată, dar căreia nu avea de gând să-i răspundă. Prea multe se petrecuseră în viața ei de copilă, o copleșiseră și o făcuseră ursuză, inima i se asprise și se închise, depărtându-se conștient de orice urmă de iubire pe care o întrezărise în Lampie de multă vreme.

Îl evitase cu bună știință și ținuse departe orice altă ființă cu care nu era neapărat nevoie să vorbească.
Însă atunci, chiar în clipa aia, știa că Lampie era omul de care avea nevoie. Atunci și tot restul vieții ei. Nu avea sentimente pentru el, nu era un bărbat frumos, ci mai degrabă avea un suflet cald, ceea ce îl făcuse să îl îndrăgească în trecut. Spera doar ca armata să nu-l fi schimbat prea mult, să nu îi fi pietrificat sufletul, să o îndrăgească încă.

După toate aceste gânduri ce i se buluciră sub fruntea îmbrobonată, Sofica se îndreptă cu pași apăsați către el și îi spuse direct, privindu-l în ochi cu o hotărâre amețitoare:

- Lampie, am o vorbă cu tine. N-ai vrea să ieșim oleacă în tindă?

În acel momemt, o rumoare intensă se porni printre tinerii de la șezătoare, care îi urmăriră pe cei doi cu ochii aprinși de curiozitate până ce ieșiră din casă, fără să dea "Bună seara". 

Tradiția nescrisă a vremurilor spunea că la șezătoare, doi tineri care arată sentimente unul pentru celălalt ies în tindă doar după ce câteva seri la rând ea a stat lângă el sau chiar în poala lui, pentru a urma pașii firești pentru construirea unei relații.

Ieșitul în tindă era felul în care ceilalți tineri erau anunțați, fără vorbe, că cei doi au făcut un pas înainte și se vor logodi curând.

În tindă, noua pereche putea sta de vorbă ore întregi sau puteau merge mai departe, trecând la fapte care, în vremurile acelea nu erau agreate înainte de noaptea nunții, astfel încât unele mirese ajungeau să se mărite cu un copil în pântece, spre rușinea familiei.

Poveștile mele: Plan pentru viață (1)

Pe aleile pustii ale micului parc de la periferia orașului, începu să se simtă toamna. Copacii colorați în frunze ce stăteau să cadă aveau un aer de magie, de basm cu final fericit.

Corina pășea încet pe o alee singuratică și privea în depărtare la cei ce făceau jogging, în lumina unui soare blând de octombrie la amiază.

Se așeză pe o bancă. Strânse în mână o frunză îngălbenită și scăpă un suspin. Brusc, sinuciderea nu i se mai părea o ideea atât de rea. Toate știrile despre sinucideri care îi ajunseseră la urechi până atunci începură să capete sens. Îi blamase mereu pe cei ce recurgeau la acest gest de a-și încheia socotelile cu viața.

Nu înțelegea în ruptul capului cum poți să lași în urmă soț sau soție, copii, cățel, pisică, familie, fără cel mai mic regret. Acum lucrurile se schimbaseră. Înțelegea. Înțelegea cum viața însăși se simțea ca o povară de care nu te puteai nicicum descotorosi, nu o puteai nici porționa ca să pară mai ușoară, nu puteai să te ascunzi și nici să ceri ajutorul.

Plus că ea avea avantajul de a fi a nimănui. Avea 43 de ani și un istoric de trei căsnicii eșuate, finalizate cu divorțuri ce s-au încheiat anevoios și urât. Nu avea copii, frați sau surori. Părinții îi pierduse în urmă cu puțin ani, ambii bolnavi de cancer. Nu avea cine să sufere după ea. Locuia într-o garsonieră cumpărat cu chiu, cu vai după ultimul divorț și lucra ca editor de duzină la un trust media.

Era un job destul de bine plătit, dar monoton și fără viitor. Cel mai adesea, prelucra știrile din alte surse, pentru paginile unei reviste glossy.

Altfel, viața îi era plictisitoare. Nu avea prieteni apropiați, nu frecventa niciun club sau vreo sală. Ieșea rar în oraș de una singură și nu avea de ce să mai continue o viață complet lipsită de sens.

Își și imagina comentariile răutăcioase la adresa sinuciderii ei: "S-a mai sinucis o grasă!" sau "Uite, încă o distrusă!", "Pfff, a mai scăpat lumea de o proastă!"

Avea 1,70 m și 95 de kilograme. Era, ce-i drept, supraponderală, dar nici nu avea grijă ce mânca. Avea un stil de viață complet nesănătos. De la ultimul divorț, își promise că nu va mai găti în veci, și-așa nu i-a plăcut niciodată. O făcea doar din obligație, ca să-i satisfacă pe nesătulii cu care se încurcase la starea civilă.

Mânca adesea covrigi, sandvișuri, pizza și fast-food. La muncă, mai comanda câte o ciorbă, de poftă.

Acum se gândea la cea mai bună metodă de sinucidere. Otravă? Medicamente cu alcool? Somnifere? Metrou? Tăiat vene? Era o chestie la care trebuia să se gândească pe îndelete, din momentul în care ar fi luat decizia să-și pună capăt zilelor. În fond, avusese o viață de rahat. Măcar la moarte să nu sufere.

- Citește partea a II-a aici - 

Poveştile mele: Cu ochii-n patru (5)

Photo by Brandi Redd on Unsplash

Citeşte părţile anterioare, accesând link-urile de mai jos:

Partea I

Partea a II-a

Partea a III-a

Partea a IV-a 

Sorina se ridică brusc din pat, făcu un duș lung, se îmbrăcă repede, se pieptănă și își dădu cu rimel, afișând în oglindă în tot acest timp un zâmbet pe care nici ea nu și-l cunoștea.

Apoi ieși în hol și se privi lung în oglinda dressing-ului, aranjându-şi rochia ce-i venea atât de bine... Era atât de încântată de design-ul rochiei, de culoare, de formă, încât nici nu se gândea ce avea să-i dăruiască viața de acum înainte.

Iar viaţa, în lumina blândă a soarelui vară, parcă se îmblânzea şi ea. Nu-i pregătea momentan decât o întâlnire cu omul de care se îndrăgostise atât de ușor, care îi intrase în inimă și nu avea de gând să-l scoată de acolo vreodată. 

Își luă geanta în care strecură un luciu de buze ușor colorat, se asigură că are tot ce-i trebuie și ieși pe ușă aproape dansând.

Pășind în stradă, coborî pentru o clipă din nori și gândul îi zbură brusc la mama ei. Nu avusese niciodată o relație bună cu ea și deja se întreba când ar fi momentul potrivit să îi povestească despre noua ei iubire. Mama ei, Olga, a fost mereu băgăcioasă și cicălitoare, voia să știe fiecare pas al Sorinei și al Amaliei, voia ca ele să-i povestească totul despre viața lor, ca unei confidente, însă Sorina era de părere că Olga nu-și câștigase acest privilegiu, ci dimpotrivă.

Sorina nu se simțise niciodată iubită de mama ei. Uneori se mințea și voia să creadă că i se pare, dar comparativ cu Amalia, ea fusese Cenușăreasa, iar sora ei, una dintre surorile vitrege.

Chiar în seara aceea urma să se întâlnească cu Amalia. Venea la ea să-i aducă niște cărți pe care i le dăduse cu împrumut acum o lună. De atunci abia schimbaseră trei cuvinte pe Whatsapp. Nici cu ea nu avea o relație prea apropiată. Vorbeau rar și superficial.

Sorina își invidia în sinea ei sora pentru relația pe care o avea de aproape cinci ani cu Ștefan. Erau perechea ideală, erau mereu împreună și păreau atât de fericiți că Sorina nu suporta să îi vadă prea des. Da, era geloasă și dacă ar fi întrebat-o cineva vreodată, nu s-ar fi sfiit să recunoască.

Amalia a avut dintotdeauna tot ce Sorina doar a visat: iubirea și atenția mamei lor, studii la o facultate de prestigiu, un job minunat în publicitate cu multe contracte, o relație stabilă și perfectă, un iubit chipeș și educat, care o iubea și o răsfăța ca pe o prințesă.

Abia aștepta întâlnirea de diseară să-i spună Amaliei că a venit și rândul ei să fie fericită. Na! Și o să fie chiar mai fericită decât ea, o să vadă! 

Frământările îi fuseră risipite de un clinchet al telefonului. Era un mesaj de la Matei în care îi spunea că o așteaptă azi la prânz, cum au stabilit. Sorina răspunse repede, cu mâinile tremurânde, adăugând un pupic la finalul mesajului.

Gândurile negative i se risipiră și începu să viseze din nou la întâlnirea cu Matei, la viața frumoasă ce spera să o aibă împreună. Era sigură că, de data asta, și-a găsit, în sfârșit, bărbatul ideal pentru ea, pe care îl așteptase atâția ani și pe care îl merita din plin. Era fericită!

Poveştile mele: Acel tip (1)

Photo by Jesper Aggergaard on Unsplash

George era acel bărbat care făcea toate fetele să râdă, să-şi dorească să iasă cu el la o cafea cel puţin o dată. Şi nu numai la o cafea.

Era tipul care nu a avut niciodată o relaţie serioasă şi nici nu părea să tânjească după aşa ceva. Pierdea adesea nopţile prin cluburi, adăugând noi şi noi nume pe lunga listă de cuceriri, nume pe care le uita imediat ce erau rostite.

Era genul de bărbat care nu credea în dragoste, în compromis, în sentimente şi emoţii. Nu voia decât să se distreze şi să se simtă bine.

George avea ochi verzi jucăuşi, păr castaniu nearanjat, un zâmbet copilăresc, dar fermecător ce atrăgea privirile destul de repede. Era antrenor de fitness la o sală din centrul capitalei.
Chiar acolo, intra zilnic în contact cu tinere frumoase, cu trupuri bronzate la solar, buze voluptoase și forme generoase, îmbunătățite chirurgical, pe ici, pe colo.

Le studia pe fiecare în parte, se amuza în sinea lui cum se prefăceau neștiutoare doar ca să îi ceară ajutorul, pentru ca, la un moment dat, unul dintre ei să facă următorul pas, să îl invite pe celălalt la o petrecere, la o cafea, într-un club.

De ambele părți, era clar că nu există așteptări serioase. George accepta sau făcea astfel de invitații mai multe în același timp. Era convins că niciuna dintre tinerele agățate nu are altfel așteptări de la el. El voia distracție, ele la fel. 

Și el, și tipele ce intrau în joc, știau ce urmează. Scenariul clasic în care vor merge împreună undeva, vor bea, vor fuma, vor mânca ceva, vor face sex nebunesc, iar a doua zi, după un "La revedere" natural sau, după caz, stânjenitor, își va vedea fiecare de drumul lui, căutând următoarea victimă.

George era de părere că dacă vrea ceva select, ar trebui să meargă mai des pe la librării sau biblioteci, probabil printre tocilare înțepate, cu ochelari și care se fâstâceau la prima privire pe care le-ar fi aruncat-o.

Dar el nu citea și nici nu frecventa astfel de locuri. Postările de pe Facebook și mesajele primite erau singura lectură din rutina lui zilnică.

Poveştile mele: Adânci bătrâneţi (3)

Click pentru Partea I + Partea a II-a 

Ninsoarea se oprise, iar două vrăbii zgribulite se gâlceveau în curte pe o fărâmă de pâine, spărgând liniștea amiezii. Se trezi din visare când nea Gelu îi dădu drumul la mână și căzu pe pernă, căci era prea mult efort pentru el să stea altfel decât întins.

Sofica nu îi ieșise niciodată din cuvânt și nu avea de gând să înceapă acum. Trase aer în piept, îi luă mâna osoasă și firavă între ale ei, o sărută cu drag și-i spuse încet:

- Bine, tăicuță, așa o să fac. De azi, merg la șezătoare. Acum mă duc să-ți pregătesc prânzul.

Se ridică și ieși, aruncând o ultimă privire bătrânului, care încuviință din cap, fără să deschidă ochii.

Spre seară, după ce-și termină treburile și se asigură că nea Gelu are tot ce îi trebuie, Sofica își puse hainele de duminică,  își trase pe ea cojocelul din lână groasă, își ascunse părul sub o basma albă cu flori mari, roșii, îl anunță pe tatăl ei că pleacă la șezătoare și, făcându-și semnul Sfintei Cruci, ieși pe poartă cu fuiorul de lână la subțioară.

Merse pe uliță printre nămeți și aceleași priviri curioase, auzind șușoteli peste garduri prin bătături. Era ceva neașteptat s-o vezi pe Sofica pe uliță după ce se lăsa întunericul, când cei mai mulți tineri se duceau la șezătoare, la tușica Lenuța.

Sofica nu luă pe nimeni în seamă, își văzu de drum și, odată ajunsă la tușica Lenuța, își scutură picioarele înzăpezite pe rogojina de la ușă și intră ca și cum ar fi făcut asta de când lumea. Dădu seara bună, neluând în seamă toate privirile aţintite către ea, și se îndreptă grăbită către singurul loc liber dintr-un colț retras al încăperii, pe o laiță veche, pe care de obicei nu stătea nimeni. Își scoase fuiorul și începu să toarcă lâna cu naturalețe, deși inima îi bubuia de emoție.

Ceilalți tineri șușoteau cât de discret puteau, făcându-și semne cu coatele și din priviri. Prezența Soficăi acolo, care fusese subiect de bârfă în repetate rânduri între ei, era de departe cea mai curioasă situație de multă vreme încoace. Fata înțelegea ce se întâmplă și începuse să se îmbujoreze ușor. Se aștepta la asta, însă aflată acolo, la fața locului, totul părea mult mai copleșitor decât își imaginase.

Nu apucă să hotărască ce să facă, dacă să mai rămână sau să plece, că intră un grup de trei tineri, printre care și Lampie. Imediat, privirea i se încrucișă cu cea a Soficăi. Aceasta se liniști brusc, aproape că zâmbi, iar lui Lampie, mut de uimire, i se puse un nod în gât. De emoție, de cât de surprins era să o vadă tocmai pe Sofica acolo, de căldura ce îl cuprinse și de sentimentele ce ieșeau din nou la suprafață, ca un râu din matcă, după ploi multe.

- Citește și Partea a IV-a - 

Poveștile mele: După furtună (1)

Photo by Ehimetalor Unuabona on Unsplash

O ploaie torențială de vară se scurse rapid din cerul tulbure. După niciun sfert de oră, norii făceau loc iarăşi luminii, cum era firesc.
În acelaşi timp, într-un hău ce se căsca adânc între munți, zăcea trupul zdrobit al Valeriei, prins în scheletul greoi al maşinii. 

Avea ochii larg deschişi, parcă privind moartea în ochi, iar o dâră de sânge i se prelingea de pe frunte. Impactul fusese atât de puternic încât murise pe loc, aveau să constate mai târziu autoritățile. Razele soarelui băteau în medalionul ce-l purta la gât, reflectând un joc de luminițe vii în interiorul maşinii. Un curcubeu răsărea timid, creând o punte de culori între munții din jur. Natura îşi urma cursul. După furtună, se face senin; după viață, urmează moartea.

Nu cu mult timp în urmă, o ploaie deasă cădea din ceruri, iar Valeria accelera nebunește, îndreptându-se în viteză spre o curbă extrem de periculoasă. Se afla pe o porțiune de drum, mărginită de munte, pe de o parte, și de o prăpastie adâncă, pe de alta. Nu existau parapete care să îngrădească drumul, iar Valeria, cu un zâmbet malițios pe față, acceleră conştient, aruncându-se efectiv de pe stâncă.

Pentru o secundă, închise ochii, apoi dezlănțui un hohot ciudat de râs, ca un urlet de groază, în timp ce mașina se prăbuşea în valea stâncoasă, făcându-se țândări.

Mașina de poliție ajunse la marginea prăpastiei chiar în momentul în care un bolovan imens se desprinse din munte, strivind mașina Valeriei.

Cei doi agenți coborâră și priveau înmărmuriți în jos.

- Era nebună rău..., zise unul dintre agenți, aproape șoptit.
- Crezi?..., întrebă celălalt, mai mult pentru el.
- Sun la secție pentru proceduri, reluă primul, întorcându-se la mașină.


(Până la partea a doua, citeşte aici o altă poveste mai veche, pe care intenționez să o continui 😊)

Poveştile mele: Andra şi Mihai (1)

Photo by Mayur Gala on Unsplash

În jur de ora 9, plaja se aglomera tot mai mult. Mihai și Andra erau deja acolo de mai bine de două ore. Cu o seară înainte, făcuseră o plimbare lungă pe jos, desculți, pe țărm, cu picioarele mângâiate din când în când de apa călduță a mării.

Nu erau genul de tineri care să piardă nopțile prin cluburi. 

În timp ce alții dansau frenetic pe ritmuri techno, ei se țineau de mână, umblând fericiți pe plajă, ascultând vuietul misterios al mării.

În timp ce alții mai desfăceau o sticlă să-și potolească setea, buzele lor se întâlneau pentru a mia oară în seara aceea, potolindu-și setea de iubire.

În timp ce alții cunoșteau oameni noi, ei nu se mai săturau unul de celălalt, fiindu-și tot unul altuia, fugind de lume, de ochi străini, adăpostindu-se unul în brațele celuilalt.

Când au ajuns înapoi în camping, au intrat în micul lor cort, cu picioarele obosite, dar sufletele pline, și au dormit îmbrățișați până la răsăritul soarelui. S-au trezit special cu noaptea în cap să se bucure de liniște, de plaja pustie și de un răsărit superb. Doar ei, pe jumătate adormiți, zgribuliți sub aceeași pătură, cu părul răvășit. Câte un pescăruș energic întrerupea liniștea zorilor în nuanțe de portocală.

Câteva ore mai târziu, pe nisipul fierbinte, Andra zăcea lungă și bronzată pe prosopul întins, cu fața în jos, cu părul răsfirat, încrețit de la apa sărată. 

Mihai s-a răcorit un pic în marea liniștită și s-a întors pe plajă, așezându-se lângă ea și plimbându-și ușor degetele pe spatele ei gol.

Se aplecă spre fața ei și zări zâmbetul acela relaxat pe care îl cunoștea atât de bine. O sărută apăsat pe buzele arse de soare. Andra îl trase mai aproape și se cuibări la pieptul lui, în timp ce brațele-i puternice o cuprindeau cu tandrețe. Rămaseră așa câteva minute bune, timp în care ea nu mai auzea decât respirația lui, în care tot universul lor se reduse la acele clipe, la acel loc.

Cu trupurile în nuanțe ciocolatii, cu soarele strălucind pe cer și în ochii lor, mirosind a apă sărată, a loțiune de plajă și a nisip fin, simțeau că sunt singuri pe lume, deși în jurul lor câțiva copii se jucau gălăgioși și muzica house se auzea tare de la terasa din apropiere. 

Poveştile mele: Adânci bătrâneţi (2)

Foto: Free photo 1510662 © Sergey Shapkin - Dreamstime.com

(Click pe link pentru Partea I)

N-avea Sofica timp de șezători și de îndrăgosteală, când umbla ca un titirez ziua întreagă să le țină în frâu, și de bine, de rău, reușea, așa mărunțică și firavă cum părea. Îi și plăcea să vadă totul pus la punct și avea o mare satisfacție să știe că ea singură le-a dat de cap.

Mai trecuseră vreo doi ani și Lampie nu avusese curajul să o oprească la vorbă, iar între timp venise vremea de armată. Cu sufletul mâhnit și sentimentele ascunse în suflet, plecă departe și în cei doi ani de armată veni acasă doar de patru ori. 

Penultima oară, tras de mânecă de prietenii lui din sat, a mers la o șezătoare, fără niciun gând anume, fără să se gândească vreo clipă că o va vedea acolo și pe Sofica. Amândoi erau deja la vârsta la care alți tineri din sat erau căsătoriți de ani buni, unii aveau și copii. Lampie a lăsat să treacă timpul pe lângă el cu gândul la Sofica, iar ea era prea prinsă în vârtejul treburilor zilnice și ocupată cu îngrijirea tatălui e tot mai bolnav, încât nu mergea la șezători niciodată, nu avea prietene și nici pețitori. Mergea prin sat doar cu treburi și oamenii se obișnuiseră cu felul ei de a fi, de a nu vorbi decât strictul necesar, de a nu răspunde la vorbele dulci ale vreunui tânăr care îndrăznea, din când în când, să se apropie mai mult. 

Sofica făcea tot posibilul să treacă neobservată, să fie băgată în seamă cât mai puțin. Se îmbrăca sobru, cu fuste lungi până în pământ. Singura pată de culoare era basmaua înflorată, ce-i acoperea părul bogat pe care uneori îl tăia singură cu foarfeca. Mergea cu capul în jos, ușor încruntată, ferindu-și ochii căprui și alungiți de privirile curioase. Saluta fiecare om ce îi ieșea în cale, doar pentru că așa se făcea pe la ei. Era totuși una dintre cele mai frumoase tinere fete din sat, deși zestrea era cam subțirică, dacă te luai după babele de pe la porți, care  cântăreau și măsurau pe fiecare din vorbe și priviri și apoi împărțeau vrute și nevrute în tot satul.

Într-o zi geroasă de iarnă, în care ningea necontenit, din patul în care zăcea de ani buni, nea Gelu, tatăl Soficăi, o chemă la el cu vocea-i răgușită. Se ridică cu greu în capul oaselor și o rugă să șadă lângă el. Sofica îl ascultă și se așeză pe marginea patului. Nea Gelu o apucă strâns de mână, căci era un efort imens pentru el să stea în capul oaselor.

- Fata mea, începu el, cu vocea stinsă. Ai trecut demult de vremea măritișului... De-ar fi doar gura satului care pune tot felul de povești pe seama ta, nu m-ar durea nici capul. Dar uite, am ajuns doar piele și os, de ani de zile îți sunt povară...

- Nu-mi ești povară, tăicuțule! sări Sofica.

- Simt că mult n-o mai duc, continuă el, de parcă nici n-o auzise. Sunt tot mai slăbit și nici să mănânc nu-mi mai vine. Fă-i tăicuțului tău un ultim hatâr, du-te la șezători și cată de te mărită, fata mea. Ăsta e singurul lucru care mă mai ține aici. Să te văd nevasta unui om în putere și harnic, și-apoi mi-oi încheia socotelile cu viața asta.

La auzul acestei rugăminți, Sofica îl privi cu ochii umezi și mari cât cepele, nevenindu-i să creadă ce auzea. Deja renunțase de ani mulți la ideea de familie, se vedea muncind din greu pentru gospodăria alor ei, având grijă de tatăl ei până la ultima suflare. Însă văzându-i privirea tulbure, ușor înlăcrimată, se uită pe fereastră pentru câteva clipe, să-și revină. 

Click pentru Partea a III-a + Partea a IV-a