Showing posts with label Schițe. Show all posts
Showing posts with label Schițe. Show all posts

Monday, July 18, 2016

Am nevoie să fiu singură (schiță 6)






Iubitul meu,

Am nevoie să fiu singură, întelegi ? Doar o vreme, doar cât să pot să respir din nou.

Cum să-ți explic ca să mă înțelegi cu adevărat? Simt nevoia să nu mai împart timpul cu nimeni, să mă ocup de mine însămi, să citesc cărțile pe care le amân de atâta timp, să stau de vorbă cu toamna, să las inspirația să-și facă de cap printre foile albe ale agendei pe care o amăgesc rar cu două-trei cuvinte... nu mai pot să fac toate astea aici, nu am spațiul și atmosfera necesare.

O să mă duc singură în munți, măcar pentru câteva zile. Pentru că mi-am pierdut culorile, am devenit una cu orașul ăsta gri, oamenii mi-au intoxicat sufletul și singurul mod să îmi revin este o cură de purificare la munte.

Mai ții minte vacanța de anul trecut? La pensiunea aia ascunsă de ochii lumii… Știu, știu a fost frumos în doi, romantic, de vis. Și traseele..., peisajele fantastice, eram rupți de tot, doar noi... Dar acum, ți-am zis… Nu mai pot altfel…

Da, daaa, știu că o să fie frig în perioada asta, dar pentru prima oară nu îmi pasă. Vreau să urmăresc traseul stropilor de ploaie pe geam. N-ai idee cât de liniștitior este. Vreau să simt umezeala din aer și frigul cum îmi străbat tot corpul, ca apoi să mă cuibăresc între perne la căldură, să beau un ceai fierbinte, să strâng la piept o carte. Deși nu știu dacă mă pot concentra la citit, nu acolo. Pentru că departe de tumultul zilnic, natura se cere citită, înțeleasă, iubită, mai mult ca orice. Sunt atâtea pagini nescrise acolo, în munți, trebuie doar să le acorzi timpul, atenția și afecțiunea cuvenite...

Oare chiar înțelegi?...

Îți amintești camera noastră? Eram înconjurați de păduri tăcute, dar care, dacă ar fi putut să vorbească, offf, câte ne-ar mai povesti, știi?...

...................................................


            Dragul meu,


            E atât de bine aici la pensiune, nu la fel de bine ca anul trecut, pentru că  nu ești tu... dar este exact cum mi-am dorit. Oare oamenii care ajung aici știu că cele mai bune facilități pe care ni le pune la dispoziție gazda sunt peisajele ca în basme, traseele de care nu mă pot sătura vreodată? Oare știu că pe lângă cele trei stele de confort li se mai adaugă alte miliarde de stele de pe cerul senin, ca bonus că au ales o locație atât de binecuvântată,  care vindecă boli sufletești și alină dureri de inimă?... Ar trebui să le spună cineva...

Deși mi-e tare dor de tine, nu sunt chiar atât de singură... Toamna mi-e vecină, aici, aproape de cer, mă simt îmbrățișată de o forță nevăzută. Nici nu aș putea să-ți explic ce simt când dau nas în nas cu munții împăduriți, atinși de magia în culori a lui octombrie. O să spui că e stupid, dar... mi-aș dori să pot îmbrățișa fiecare copac în parte, să pot lua cu mine și păstra toate frumusețile de aici. Nu-mi vor fi niciodată, dar niciodată de ajuns. Toamna mă hipnotizează cu măiestria ei, aș vrea să pot sta fără să clipesc. Am ajuns la concluzia că dacă ar fi să pierd vreodată un simț, măcar să nu fie vederea. Deși  știu că toate sunt la fel de importante...

Îți spun sincer că încep să găsesc ceea ce căutam. Stau în grădină, pe băncuța noastră preferată, și privesc cum cad frunzele, ca și gândurile mele pe foaie. Simt cum îmi curge inspirația prin vene. Este locul perfect pentru artă. Am făcut și câteva zeci de poze, am desenat. Este locul ideal  pentru a-mi rispi gândurile grele și a-mi potoli setea de natură, chiar dacă doar pentru scurt timp.

Știi, ieri am am fost la vechiul schit recomandat de gazdă, cel la care nu am reușit să ajungem data trecută. Nu pot să îți spun în cuvinte ce am simțit. Este un sentiment unic, divin, cum n-am mai experimentat niciodată... Am simțit o conexiune puternică de cum am intrat, am simțit cum mă cuprinde o liniște și o ușurare greu de descris. Am simțit cum o lumină necunoscută îmi invadează sufletul și mintea.

Am simțit că am dus până acolo poveri grele, de care nu știam cum voi putea vreodată scăpa... Iar când am plecat... parcă eram alt om. Ușoară ca un fulg, cu capul sus, cu speranțe noi, m-am îndreptat către pensiune și nu am putut adormi decât foarte târziu. Mi-a rămas gândul la ce am trăit acolo. Am lăsat pixul să alunece pe foaie,  vegheată de luna plină care nu avea somn, ca și mine...

Ai răbdare, iubitule. Nu vreau decât să mă pierd în munți o vreme. O să revin în brațele tale în câteva zile, pentru că nicăieri nu e mai bine ca acasă. Tu ești acasă...



Sunday, July 17, 2016

Autoportret (schiță 5)



sursă foto


          Adela s-a reapucat de desenat cu câteva luni în urmă, după ce lâncezise câtiva ani făcând mai nimic, omorându-și timpul. Știa, și mai ales, simțea că se irosea, încă o zi, încă o săptămână, încă un an fără realizări, fără împliniri, fără să-și lase amprenta nicăieri. Ce viață mai era asta?

            Mulțumită de rezultat, puse bine noua creație și scoase o foaie nouă, gândindu-se la următorul portret. Privi coala albă pentru câteva clipe. Cum n-avea nicio altă idee se așeză pe scaunul ei, își trase oglinda cea mare aproape și se privi lung. Era același chip care îi surâdea adeseori cu seninătate, alteori era trist, sau obosit, în diminețile în care nu avea chef de nimic, când un vis mai anapoda îi tulburase dispoziția.

Totuși, timpul nu-și pusese aproape deloc amprenta pe acest chip de copilă încă naivă, idealistă, cu vise și speranțe mai vaste decât putea sufletul ei să cuprindă. Se mira adesea și se mirau și alții cum poate un trup micuț și drăgălaș de adolescentă să adăpostească un adult de 30 de ani. Era norocoasă, spuneau unii. Pentru că nu trebuia să depună eforturi de nici un fel să-și ascundă vârsta. Mai ales că și comportamentul o ajuta destul de mult, se gândi chicotind.

Adela avusese o copilărie normală pe de-o parte, cu toate că a bifat pe ici-pe colo diverse neajunsuri și greutăți. Pe de altă parte, la scurt timp după primii pași ai fi zis că va fi cel mai năzdrăvan copil, se cățăra pe mobila din casă apoi începuse să exploreze pomii din grădină, sub privirile disperate ale părinților.

Totuși, lucrurile s-au cam schimbat după câțiva ani, când a învățat să citească. Era o amintire dragă, acea perioadă în care a descoperit lumea cărților, unde își petrecea cea mai mare parte din zi, în timp ce toți copiii erau la joacă pe stradă. Era un eveniment când ieșea din casă sau din curte (îi plăcea să citească în grădină). Nu prea se simțea în largul ei acolo, printre copii, mai ales că unii se comportau inadecvat, iar ea se temea de ieșirile lor violente, chiar dacă de obicei nu era implicată în confilctele dintre ei.

Adela a fost un copil cam serios, destul de tăcut la școală și acasă. Era atât de prinsă în gânduri și idei, în lumi imaginare, printre personaje care îi erau mai aproape de suflet decât orice persoană reală. Nu-și dădea nici acum seama dacă asta a fost un lucru bun sau rău...

Asta nu însemna că nu se juca niciodată. Îi plăceau anumite jocuri, dar pentru că nu era o persoană populară, nu era foarte băgată în seamă și asta nu o deranja prea tare. Era încă de pe atunci prinsă în jocurile seriozității, ale planurilor de viitor, ale notelor mari și olimpiadelor, ale viselor mărețe. Nu avea timp de distracții puerile și parcă regreta asta acum. Ar fi vrut să copilărească mai mult atunci, să-și fi umplut sertarele trecutului cu mai multe amintiri poznașe, dar uite că nu a fost așa. Urzeala destinului?... sau Dumnezeu știe ce-o fi fost cu ea. Sau pur și simplu așa a fost să fie. 

Tot ce știe Adela în prezent este că arată ca la 15 ani încă (verdict dat de mulți cunoscuți) și și-a îmuiat destul de mult din simțul seriozității. În grupul ei restrâns de prieteni, în ultimii ani, prezența ei a devenit motivul principal de distracție copilărească, de râsete însoțite de dureri de burtă și trăsătura ei de bază este iscusința cu care face boacăne (neintenționate) aproape în fiecare zi, spre disperarea celor din jur.

Un lucru este cât se poate de clar: este timpul revanșei. O copilărie atât de serioasă nu poate să rămână nerăzbunată. Adela este conștientă că își cam trăiește viața cu susul în jos din  toate punctele de vedere.

Încearcă pe cât posibil să-și mențină simțul maturității, să facă compromisuri numai acolo unde este nevoie și să nu lase pe nimeni să profite de bunătatea și naivitatea ei, de sinceritatea și răbdarea ei. Pentru că nu vrea să se lase influențată de tendințele epocii în care trăiește, unde oamenii se prind în tot felul de jocuri murdare ca să își atingă scopurile.

Singurul joc căruia i s-a abandonat complet este cel al iubirii. A visat multă vreme momentul în care să se poată dedica trup și suflet trăirilor pe care le consideră cele mai importante în viață, să fie personajul principal al unei povești de iubire mai presus de cele din cărți. Partea cea mai frumoasă este că tocmai acesta nu este un joc. Este realitate, împlinire! 

           Adela oftă... Un oftat melancolic, în care a adunat atâtea amintiri deodată, un șirag lung, dar incomplet. Gândurile curg în valuri, mâna ei lucrează orbește și pe foaia albă liniile și cercurile se concretizează într-un autoportret mai degrabă spiritual. 

         Este chipul unei copile care a devenit adult parcă din întâmplare. O fetiță care a înaintat în vârstă și a făcut saltul inevitabil în vâltoarea maturității, dar a rămas puternic ancorată în copilărie...

Sunday, February 21, 2016

Anotimpuri (schiţă 4)



sursă foto

Teo era pregătit. Muşcă la repezeală dintr-un croissant cu ciocolată, luă o gură de cafea amară, înşfăcă cheile de pe masă şi sări nerăbdător în maşină. Îi tremurau mâinile? Poate de la prea multă cofeină. Dar parcă-parcă era puţin emoţionat.

Îi era dor de Irina. Fusese plecată două luni în Austria, cu serviciul. Au ţinut legătura prin telefon şi prin toate mijloacele de comunicare posibile. Iar astăzi se revedeau din nou după o lungă şi interminabilă aşteptare. Îi cumpărase un bucheţel de flori de câmp. L-ar fi cules el însuşi, dar nu avea de unde. Ştia foarte bine că Irinei îi plăceau toate florile, dar o fascinau în mod special cele de câmp, simple, colorate, gingaşe... La fel ca ea, gândi Teo cu o strălucire aparte în ochi.

Irina era genul de femeie puternică, sigură pe ea, independentă, bine organizată şi cu idealuri pentru împlinirea cărora făcea toate eforturile posibile. Asta era imaginea ei de zi cu zi, pe care o întreţinea fără cusur. Aşa o văzuse şi el în primele clipe şi o plăcuse pentru asta. Dar după câteva întâlniri amicale, la un ceai, la o cafea, Irina îi arătă mai mult de atât. Teo avusese ocazia să vadă altă faţă a ei. Era o persoană caldă, iubitoare de frumos, adora natura şi în puţinul timp liber pe care îl avea, picta şi crea bijuterii handmade. Însufleţirea cu care povestea, sclipirea din privirea ei atunci când îl asculta vorbind, sensibilitatea ei crescută la tot ce era viu în jur... Toate astea îl făcură să se îndrăgostească de ea într-un mod pe care nu-l cunoscuse până atunci. Era mai mult decât chimie. Era magie în stare pură, praf de stele, clar de lună şi un nou drum în viaţă alături de ea.

Cumpărase noua maşină în timpul absenţei ei pentru a o surprinde. Amândoi îşi doreau să călătorească mult, să vadă lumea şi apoi să se aşeze la casa lor, deşi încă nu vorbiseră de un viitor împreună, de familie... Zbura cu viteza gândului şi era încântat de alegerea făcută. Prietenul lui cel mai bun îi recomandase marca aceea şi singurul lucru la care se gândea acum era că Irinei sigur îi va plăcea. O va face fericită. Cu maşina asta şi Irina alături, lumea va căpăta noi sensuri.

Imagini de vis i se perindau prin minte. 

Irina cu primăvara în păr... şi maşinuţa lor dragă purtându-i pe străzile Parisului, ocrotindu-le iubirea în zilele ploioase şi aşteptându-i cuminte lângă Turnul Eiffel, unde ei vor sărbători un an de fericire.

Irina cu vara de mână... iar automobilul, martor al plimbărilor lor romantice la apusul soarelui, pe plajele greceşti, concepute special pentru paşii lor lenţi, pentru îmbrăţişările lor lungi şi pline de iubire...

Irina cu toamna în suflet... iar maşina lor escortându-i silenţioasă către crestele Carpaţilor, unde culorile intense de octombrie se îmbină perfect cu sentimentele lor la fel de puternice.

Irina cu iarna pe umeri... iar maşina protejându-i de gerul necruţător, ţinându-i la adăpost în drum spre locuri minunate, pe unde a trecut Crăiasa Zăpezii...

Teo, om serios de afaceri, ştia că toate gândurile astea pufoase îi duceau romantismul la un nivel pe care nu şi l-ar fi imaginat vreodată. Dar acum era altceva. O avea pe Irina. Iar asta i-a dat viaţa peste cap, i-a întors lumea cu susul în jos în cel mai bun mod posibil şi nu ştia cum a putut trăi până atunci altfel... Era fericit!