Cald

copil frumos cu marea în suflet,

cu avânt de leopard în sânge,

păşesti uşor pe smaralde palide în luna cu cireşi.

îmi calci pe inimă prin umbre,
mă strângi în pumnul tău fierbinte, lenevind,
şi imi reverşi poieni ingălbenite în vise adeseori,

amar şi dulce, aproape şi departe.
prin scăpărări diurne şi flori fără culoare,
mă scald în pete fără formă, mâzgălind,

şi mă trezeşti în ape şiroind patetic
din vălătucii tăi sălbatici, negri.
nu-mi spui nimic, dar mă iubeşti.

In love with the teddy bear

Brown bushes, brown umbrella, brown fur and brown glass eyes... In the same corner of that wicked heart, behind the thirsty clouds of November, she's trying to reach the fuzzy teddy bear. She always avoided to watch it in the eyes, she knew it was dangerous and didn't want to start it all over again. She's just finished the first story and... and... NO! This can't be happening! The childhood is over and there's no way she's going back. Not at this cost...

"I'm sorry, little bear, my precious little toy... I will always love you and will always wish to be with you. I will always blush when I see you and talk to you, I will always dream of you... But... at the same time I will keep hiding from you and try to kill my feelings... I will avoid you as much as I can because I don't want to love you anymore... Even if this makes my heart bleed and turns my waterfalls into icebergs..."

Childish obsession

 

Just this!...

If only...

If only I were a flower in a garden embraced by angels,

If only I were a kiss on your dry lips,

If only I were the sun after a summer storm,

If only I were a clumsy waltz step,

If only I were that angelic smile on your face,

If only I were dead and alive at the same time,

If only I gave my soul in exchange for a day in Heaven,

If only I sang under water and all the fish got deaf,

If only throwing stones at someone would hurt more than heartaches,

If only this night inside would go away with Vanish,

If only wishes, and not curses, came true,

If only God walked on Earth again and heal us with a word,

If only my heart was always right...

If only feelings were like dust... I'd brush them off and they'd disappear...

She raised, wasted, from the mud of her tiny soul... She was so sorry, didn't mean to hurt anyone. She had the most beautiful red rose in the world. It was all hers, with wild thorns and blinding sparkles, with its grey eyes and heavenly fragrance... But she was not happy anymore... So she took the chance to dream about something else, a pure, white, incredibly sacred lily... It was so far that she couldn't even see it and still she didn't care about the distance or time. She had enough patience, was going to wait a little more until she could get it, to have it safe in her full of love garden. 

But eventually, her dreams crushed, just like that! How stupid she was to believe so much that her greatest wish would come true! The lily was taken by someone special, like itself. She didn't see that coming, of course. She was to busy with her foolish daydreaming and took no action. How on earth was she going to make it if she didn't move a finger for what she wanted?! 

The rose is still there, in a forgotten corner, full of dust, hatred and lonely... She really screwed it this time...

Lessons

They say the best thing to do is to follow your heart, but I've learnt that this can cause more damage than if I don't. 

It's a fact! I followed my heart step by step, in the strangest places, and accepted the deepest feelings I could ever have got to know... And guess what happened? I've got smashed, broken and full of nothingness... 

Never felt so dark before, never felt so un-winged in my life...

Scratches, bruises and lots of poison, these are the leftovers from my soul... I've finally learnt what happens when I dare dreaming too high, aiming so much... So many unreal wishes, so many tears I never left falling, so many struggles, so many white nights... I think we all have one of this moments, when all we want and need is to go in the farthest corner of the earth and cry, and cry, and cry, and cry... until we dry inside and care about nothing more...

But even so, I'm not strong enough to let them loose, I don't have enough reasons to give up fighting... Even if my dreams will NEVER come true! Why??? Is there a damn good reason for this?... I'm sure I'll never find out... The only thing left to do is to get up from this whole and rebuilt it all again, piece by piece, breath by breath... Even if it takes a million years more!

Will I be able to do it?...

Playing with my camera

Light

Cum rămâne cu... el?

Îl ştim cu toţii, fiecare are un exemplar prin preajmă. Este mama, prietenul cel mai bun, o soră mai mare, un coleg de la muncă etc. Să-l numim “doctor”.
El, “doctorul”, are întotdeauna disponibilă trusa de prim ajutor, aparent inepuizabilă, plină cu produse valabile la infinit. Suferi de depresie, ai un necaz, eşti trist, indispus sau pur şi simplu plictisit? El va şti întotdeauna ce să-ţi administreze, cum să te înveselească, prin toate mijloacele posibile: vitamine ghiduşe, având în compoziţie umor şi voie bună, glume aparte, cuvinte potrivite presărate pe sufletul tău rănit încât şi ultima fărâmă de deznădejde dispare ca prin minune. Prafurile magice folosite adesea şi  mânuite ca de un expert pe care nici un nor nu-l poate atinge sunt, ei bine, utile doar altora. Nu şi lui...
Dar câţi oare observă acest aspect? Te laşi vindecat de “doctor” , îi mulţumeşti, îi eşti recunoscător şi îţi continui viaţa alături de el neimaginându-ţi nici măcar pentru o clipă că poate şi el are nevoie de un doctor,  la rândul lui. Pare absurd, nu? Dar totuşi acest tip de vindecător poate fi, şi este de cele mai multe ori, un pacient. Un pacient al nimănui, probabil, pentru că în general el îşi dedică atât de mult timpul şi sufletul celor dragi încât nu mai are sau chiar nu mai vrea să găsească răgaz şi pentru el, pentru a-şi trata propriile răni şi greţuri spirituale.
În astfel de cazuri nu ar fi o idee rea să identificăm “doctorul” de lângă noi, să-i luăm pulsul, să-i punem un diagnostic şi să încropim câteva medicamente ce ştim că i-ar fi utile. Doar îl cunoaştem destul de bine încât să-i citim radiografia corect, nu-i aşa?

Şi poate la fel de important este să ne lăsăm vindecaţi în situaţia în care suntem noi înşine... “doctori”.

Două cuvinte… şi jumătate

... Într-o zi mi-am dat seama că îmi lipseşte o jumătate din suflet. Acel caiet cu poezii schiţate încă din copilărie. Unde? Cum? Sau... cine? N-am aflat. Însă am supravieţuit,  înjumătăţită, aproape oarbă, şchiopătând şi mâzgălită pe margini cu creioane ascuţite.

 Cum inspiraţia nu a încetat să curgă şi resursele fiind inepuizabile, am creat blogul, metoda perfectă să  reconstruiesc ce am pierdut. Piesele din puzzle-ul descompus sunt evident altele, dar fundaţia este aceeaşi.

Şi pentru că sunt momente în care imaginaţia evadează nebună din rutina zilnică, am decis să o pun la grea încercare. Am împrietenit-o pe rând cu mâinile, croşeta, gândurile, cuvintele, cerneala, creioanele colorate şi foile albe ce aşteaptă nerăbdatoare să-şi facă treaba…

Răcoare şi verdeaţă

Parcurile sunt o binecuvântare într-un oraş atât de mare unde canicula se resimte ca un cuptor odios.
Plimbările pe malul lacurilor, printre copaci şi vedeaţă sunt nelipsite în zilele sufocante. Pentru mine aceste mici escapade sunt cu adevărat o sursă de inspiraţie, de răcorire atât a sufletului, cât şi a trupului, de reîncărcare a bateriilor şi de a petrece timp alături de oamenii dragi.

Un colţ de natură

Unul dintre puţinele motive pentru care găsesc Bucureştiul suportabil îl reprezintă parcurile pe care le frecventez ori de câte ori am ocazia, de regulă în weekend-uri sau seara după muncă.
Aceste două poze sunt din Herăstrău. Dacă nu ar fi atât de aglomerat, m-aş simţi ca acasă, în oraşul natal, o localitate subcarpatică liniştită, înconjurată de dealuri împădurite, loc magic unde mă simt din nou copil de fiecare dată când mă întorc acolo.

Câteva cadre în Herăstrău

Chiar şi aparatul meu foto compact se încăpăţânează să surprindă cât de bine poate frumuseţile naturii :)

Bujori

Se spune că galben este culoarea geloziei. În mai, toate florile sunt geloase pe frumuseţea şi parfumul bujorilor :)

 

Timp

Nu avem timp... să dormim, să mâncăm cum trebuie, să ne plimbăm, să facem patul dimineaţa, să ne ridicăm de pe scaunul de la birou ca să bem apă, să ne petrecem mai mult timp cu cei dragi sau să-i sunăm mai des, să ieşim cu prietenii, să ne rugăm, să ne închinăm când trecem pe lângă o biserică, să gătim, să ne relaxăm, să ne dedicăm hobby-urilor noastre, să ne tundem, să ne jucăm cu animăluţul de casă, să alergăm pe câmpii. să visăm, să ne jucăm, să râdem, să chicotim, să citim etc...

Şi când va veni clipa mult nedorită si va trebui să părăsim această lume, o să avem un singur regret: că nu am trăit aşa cum am vrut, că nu am facut aproape nimic din ce ne-am propus... De ce? pentru că NU AM AVUT TIMP!!! Pentru că nu ne-am făcut timp, nu am ştiut să apreciem ce am avut şi să ne bucurăm de viaţă până în cele mai mici detalii...

Dar indiferent de cum alegem să ne petrecem viaţa, "Madam cu coasa" va veni după fiecare, pe rând, răbdătoare. De ce? Pentru că ea are timp pentru fiecare dintre noi...

Versus

Mes arbres ensommeillés dans tes châteaux d’eau vie,

Mon jardin en couleurs criardes sous tes sables morts,

Ton histoire enterrée  dans les profondeurs de ma géographie en zigzag,

Tes sculptures fausses mises dans mon âme partie de vacances,

Mes brouillons illisibles coupés autour de ton talent naturel…

Tu les chantes, je les écris…

Mon caractère penchant,  se noyant dans la mer de ton sang,

Ton vieux parapluie jeté dans ma tempête - des gouttes d’amour brûlant,

Ma fleur d’enfance, encore endormie, dans ta poche ravagée par ce songe banal,

Tes bras, autrement modelés, envahis par ta pauvre anachorète…

Tes transports de douleur cachés dans ma carte des berceuses…

Tu les commences, je les finis…

Chez moi ou chez toi,

Je ne cesse pas de te confier ma folie insupportable,

Tu cesse pour un moment de chanter tes envies cyniques…

La forêt d’automne si sage dans mes yeux

Versus

Le ciel d’été trop sauvage dans les tiens…

(photo source: www.facebook.com)

Once upon a thousand times (3)

 Missing half

Once upon a time there was this half-girl. She woke up from her half empty bed, washed half of her face and, half aware of what she felt, she began to live a new half of a day.

She read half of a book, called her best friend half of minute, told her half of a story and went to shopping. She filled half of her basket, paid only half of the money and returned home half limping...

She went into the kitchen were she washed half of the dishes, ate half of an apple and went out in the garden.

She enjoyed the dark half of the sun, picked half of a rose and thought how half dead she was...

Her half of the day has passed so fast and she went to her half empty bed, half crying, closing half of her eyes, dreaming how happy she would be if she weren't so fully broken...

(Photo source: blogspot.com)

Natural disaster

      

      When you hold on so much and don't cry when you feel like crying, your heart betrays you eventually. And your eyes, even before you notice, release all those tears you kept inside for so long. Then it becomes so much harder to handle them... Now that's what I call a spiritual flood, the only flood in the world that can make you feel better... If you are strong enough not to lose control...

Anomalies

•Huge heart vs. nothing to fill it with

•Feeling like crying and throwing up your crappy soul vs. doing your best to smile and look happy

•Unhappy parents vs. those shitty people making their lives miserable

•So much cold undesired winter inside and outside vs. craving for spring, warmth and sunny days

•Saying “yes” vs. actually wanting to say “no”

•A big bed vs. no one to sleep next to you

•Too many beautiful dreams vs. having no one to share them with and make them come true

•Ardent desire to do so many things vs. lack of time and / or money

•Designed to become THAT someone vs. feeling like a character in the wrong movie

Etc. etc. etc…