Să citim... de dragul viitorului

Îmi amintesc cu nostalgie de vremea când am învățat să citesc. Aveam 5 ani și, pentru că am avut (și am în continuare) mici probleme cu vederea, a trebuit să învăț câteva litere pentru început pentru ca oftalmologul să-mi verifice vederea cu ajutorul panoului cu litere și cifre.

Așa mi-am început una dintre cele mai frumoase călătorii din viața de copil, călătoria în lumea cărților, lungă-lungă, fascinantă, acaparantă, din care am știut că voi face parte întotdeauna.

Dar nu m-am oprit aici pentru că am fost curioasă să fac cunoștință și cu celelelate litere pentru ca mai apoi după ce le-am învățat, părinții (mai ales tatăl meu) să îmi impună un anumit număr de pagini de citit zilnic. Nici nu era nevoie, sincer. Citeam cu atâta plăcere încât nu mai conta câte pagini.

Citeam din manualele fratelui meu mai mare. Mă ascundeam în camera mea și nu mai lăsam cărțile din mână. Preferam să fac asta chiar și în vacanțe, decât să mă joc cu copiii afară.

Printre altele, editura ALL este una dintre cele care mi-au rămas în memorie datorită manualelor școlare care erau sfinte pentru mine. Era fericirea mea să primesc manualele la sfârșitul anului școlar pentru anul următor. În timpul vacanței lungi de vară nu rămânea nici un text necitit. Faptul că profesorii mei alegeau această editură la cele mai multe materii întărește ideea că editura ALL oferă materiale profesioniste, care susțin cu adevărat educația și suportul de cursuri de care un copil are nevoie, pentru a acoperi cele mai importante informații din materiile respective.

Puțini știu probabil că ALL este fondatorul mult îndrăgitului (și cu nerăbdare așteptatului) Târg  Internaţional de Carte Gaudeamus, alături de scriitorul Mircea Nedelciu şi SRR şi coorganizator al primelor 10 ediţii. Acest aspect dovedește că editura s-a implicat de-a lungul timpului activ în susținerea și promovarea culturii și valorilor române pe care fiecare dintre noi ar trebui să și le însușească.

Pentru că în România în ultimii ani s-a constatat că cititul este o activitate din ce în ce mai rar întâlnită în rândul copiilor, alături de editura ALL, trebuie ca toți să fim cât mai interesați și implicați. Pentru că, la drept vorbind, acest declin nu prevestește nimic bun.

Văd în tramvai sau în metrou din când în când oameni care citesc cărți. Din păcate, rareori am văzut copii sau adolescenți citind pentru că aceștia sunt mai degrabă preocupați să-și povestească ce au făcut în weekend sau în ziua anterioară.

În ziua de astăzi, copiii sunt mult mai atrași de tehnologie (tablete, smartphone-uri, aplicații de toate felurile etc.). de aceea este considerat că este foarte greu să îi convingem să mai citească o carte din când în cînd. Îmi amintesc că în clasele I-VIII cel puțin, aveam o listă (destul de lungă) de “lecturi suplimentare” pe care o devoram cu sete în vacanța de vară, pe treptele casei părintești cu vedere în grădină.

Din fericire, ajută foarte mult faptul că se practică din ce în ce mai mult atât în școli cât și în multinaționale, ideea de a dona o carte (sau mai multe) pentru a fi repartizate mai apoi în bibilotecile școlilor.

Pofta vine mâncând, așa și dorința de lectură poate veni citind, de la o pagină pe zi la o carte pe lună. Pentru a atinge acest scop,  trebuie ca părinții și profesorii să fie educați alături de copii.

                O modalitate clasică este aceea ca părinții să le citească povești celor mici la ora de culcare, de la vârste cât mai fragede.

Albert Einstein bine spunea că: "Dacă vrei să ai copii inteligenți, citește-le basme. Dacă vrei să fie și mai inteligenți, citește-le și mai multe basme."

În același timp, consider că părinții ar putea să colaboreze cu profesorii și  să organizeze împreună întâlniri săptămânale (sau lunare) în școli sau biblioteci unde să se desfășoare activități culturale și literare, pe criterii de vârstă, unde să participe copii, părinți (bunici) și profesori.

Aici se pot organiza concursuri pe baza celor discutate / citite în timpul respectivelor ședințe la care premiile să fie diverse jocuri educative sau cărți (de citit pentru cei mai măricei sau de povești cu mult ilustrații sau de colorat pentru cei mai micuți, pentru început).

De asemenea o altă opțiune ar fi ca la la sfârșitul fiecărei întâlniri, să existe un bol cu titluri de cărți în număr egal cu numărul participanților. Fiecare copil va extrage o carte pe care o va citi în compania părinților acasă. La următoarea ședință, se pot organiza, după caz sau preferință concursurile amintite anterior, cu întrebări din cărțile extrase. Sau  părinții pot să își îmbrace copiii în costume care să reprezinte personajele din cărțile citite, pentru a se și distra în același timp, atracția către lectură crescând în timp.

O altă idee, lansată de profesori, de exemplu, ar fi aceea ca elevii să le citească părinților cărți recomandate la școală. Acest fiind un mod de a educa părinții, de a-i face să fie mai interesați de ce face cu adevărat copilul la școală.

Pe vremea când eram la școală exista o metodă pe care eu personal o așteptam cu sufletul la gură. Când se dădeau premiile la sfârșit de an, se ofereau două-trei cărți pentru copii, indiferent de premiu, încurajându-se astfel cititul. Totuși, aici se vede o deficiență, ca să nu o numim chiar “discriminare”, deoarece elevii care nu se încadrau la nici un premiu, bineînțeles că nu primeau nimic.

Așadar, se încuraja în mod indirect și neștiut ignoranța. Copiii care nu aveau prea mare tragere de inimă să învețe erau lăsați pe margine.

Aș propune (re)introducerea acestui sistem de premiere, dar cu mici ajustări. Desigur, adăugarea elevilor cu note mai puțin bune în ecuație. Și, prin sponsorizări (mereu au existat și vor exista părinți “mai înstăriți”), fiecare elev să primească la final de an cel puțin o carte pe gustul lui.

De exemplu:

-          Este o fetiță care învață foarte bine, dar care în timpul liber visează la prinți, castele și unicorni înaripați? Să-i oferim “Manualul prințeselor” de Hilke Rosenboom. Regulile de aur din această carte îi voi fi cu siguranță pe plac micuței. Cartea nu este doar frumoasă, ci și educativă după cum foarte bine ne dăm seama după titlu, rezultând un copil mulțumit și educat

-          Este un băiețel care are potențialul de a învăța bine, dar este mai tot timpul cu capul în nori? Ce-ar fi să i se ofere Trolul fără inimă de Asbjornsen & Moe, o combinaţie reuşită şi incitantă dintre basm şi carte de aventuri

-          Este un copilaş dornic să asimileze multe cunoştinţe într-un timp foarte scurt? Lumea lui înseamnă mai degrabă informaţii de orice fel despre lumea înconjurătoare? Nimic mai simplu: cu siguranță i-ar face mare plăcere să primească cel puțin o carte din colecția “Pixi știe tot”. Aceasta este o vastă enciclopedie, aș zice, și nu ar trebui să lipsească din biblioteca niciunui copil care ar vrea să afle despre dinozauri, corpul uman, anotimpuri, stele și câte și mai câte

-          Este un copil mai retras, cu rezultate slabe la învățătură, dar care este foarte bun la orele de educație fizică, mai ales la fotbal? De ce nu i-am oferi “Manualul meu de fotbal” de Steffen Meier, care face parte tot din seria Pixi.

Exemplele pot continua, ideea fiind aceea de a începe mai întâi cu ceva ce știm că ar reprezenta un interes profund pentru respectivul copil, iar apoi, treptat, se poate diversifica în timp prin schimbarea stilului cărților oferite.

În plus, la zilele de naștere ale colegilor, părinții pot strecura pe lângă jucăria aleasă, și o carte potrivită.

Pentru asta este nevoie de implicarea în complicitate a profesorilor, mai ales, și a părinților, care ar trebui să depună toate eforturile posibile pentru a readuce cititul în topul preferințelor copiilor, pentru a le trezi interesul și dorința să devină... cititori.

                Pare greu de implementat și sigur este, mai ales în familiile unde există probleme de educație de la generație la generație. Așadar trebuie educați foarte bine și părinții, cei care “nu au timp” de copiii lor, cei din mediul rural, cei cu un trecut educațional slab.

                Însă fiecare efort contează, oricât cât de mic ar părea. Dacă s-ar implementa cel puțin una dintre metodele enunțate mai sus, în cel puțin o școală din fiecare oraș, pașii cei mici ar deveni în timp mari și ar face diferența.

               

                Tu ce ai alege pentru a face din copilul tău un cititor? 

Articol scris pentru SuperBlog Spring 2014

(sursa poze si info: www.all.ro)

Elev-Părinte-Profesor

Întotdeauna am învățat foarte bine, am avut mereu note mari, am fost cea mai bună din clasă ani de-a rândul, am primit premiul I cu coroniță din clasa I până într-a XII-a.

Părinții mei au ținut mereu ca noi copiii să învățăm bine, pentru viitorul nostru, pentru a ajunge „cineva”. Deși nu toți am avut aceleași capacități sau abilități, sau aceleași preferințe de domenii.

Cel mai concret exemplu este acela că într-o clasă de 25-30 de elevi, vor fi mereu cei care învață cel mai bine și cei care învață cel mai puțin bine. Aceștia din urmă, pe vremea mea (anii ‘90) erau într-un fel discriminați, profesorii nu lucrau foarte mult cu ei, pentru că... nu învățau bine, deci nu se merita. Cel puțin așa vedeam și încă văd lucrurile. Acelor copii nu par să li se fi dat șansele pe care le meritau pentru a-și dezvolta abilitățile, pentru a-i ajuta să devină oameni poate mai buni decât sunt astăzi. În schimb, acei copii au devenit copii cu probleme unii dintre ei, alții s-au închis în ei, nutrind frustrări pe care nu le-au verbalizat probabil niciodată la acea vreme.

Consider, așadar că o campanie sau un proiect care i-ar pregăti pe elevi pentru viață, trebuie să înceapă în școli, cu schimbarea profesorilor și a standardelor prăfuite de predare (nu este cazul tuturor școlilor și profesorilor, desigur).

Tot la acest nivel, o idee care ar trebui luată în calcul este că accentul ar trebui pus foarte mult pe punerea în practică a cunoștințelor, pe organizarea de workshop-uri, de excursii în diverse locuri despre care se învață la școală pentru a facilita asimilarea corectă, și nu mecanică a informației.

Elevul trebuie de asemenea încurajat sa nu învețe pentru notă, atât la școală cât și acasă. Profesorii și părinții trebuie educați și ei să înteleagă că elevii nu trebuie neapărat sa ia note de 10 pe linie ca să fie considerați elevi buni. Rare sunt cazurile în care acest aspect este înțeles cu adevărat.

Tot aici menționez că în funcție de interesele elevului ar trebui să se reducă numărul de materii la strict acelea de care este interesat (începând din liceu, de exemplu).

S-ar zice că asta se face deja, dar de exemplu la liceul unde am urmat Specializarea Limbi Străine, am studiat încă matematica, fizica, chimia, desenul și muzica (ceea ce mie personal nu mi-a displăcut, chiar din contră...) până în clasa a 10-a și, respectiv, a 12-a. Nu neg necesitatea acestor materii chiar și la profilele filologice. Insă aceste arii de învățământ, în exemplul dat, ar fi trebuit să fie opționale în cazul în elevul X sau Y ar fi vrut să nu piardă de tot conexiunea cu materiile enunțate.

Ce legătură are acest aspect cu pregătirea elevilor pentru viață? Este simplu : aceștia sunt obligați să învețe pentru toate cursurile, inclusiv cele care nu sunt în directă relație cu planurile lui de viitor, creându-le frustrări, mai ales atunci când notele la fizică, de exemplu sunt mici deși X este un elev de nota 10.

Și pentru că educația începe în familie, este esențial ca educarea părinților să fie unul dintre principalele nivele pe care sistemul de învățământ să se axeze.

Gândirea clasică, chiar nesănătoasă aș spune, a părinților care descurajează copilul când ia notă mică : “dar  X de ce a luat notă mai mare decât tine?” ar trebui literalmente desființată.

Pentru că frustrarea crește mai ales atunci când altă dată odrasla (învățată să fie comparată mereu cu X sau Y sau chiar și cu Z) spune că și X a luat notă mică, replica este : ”Dar ce mă interesează pe mine de alții? Eu vreau ca tu să iei note mari și să înveți bine!”

Tot la nivelul familiei, elevii trebuie încurajați, dar lăsați liberi în același timp, îndrumați când sunt confuzi, sprijiniți atunci când își dau seama că le place ceva foarte mult dar nu știu încotro s-o apuce.

Un alt exemplu personal: Mi-a plăcut foarte mult botanica (studiată în clasa a 5-a), drept urmare am dorit să urmez specializarea Biologie-chimie în liceu. Însă părinții au considerat că este mai bine sa studiez limbi străine. Ceea ce am și făcut. Pentru că mi-a plăcut totuși acest profil, am decis să aleg mai departe pentru facultate tot limbi străine. Însă, din motive obiective am ajuns să studiez Comunicare și Relații Publice. Mi-au plăcut foarte mult acele cursuri, însă nu m-am regăsit niciodată în acest domeniu. Drept urmare, nici nu profesez.

Un alt nivel la care ar trebui să se lucreze pentru a se îmbunătăți latura umană a viitorului copilului, este elevul însuși.

Am auzit în tramvai conversația dintre doi elevi de clasa a 9-a sau a 10-a. El îi spunea colegei că fratele lui are cel mai tare job: este pazinc la un complex comercial. Toată ziua stă și trebuie doar să monitorizeze activitatea din complex de pe camerele de luat vederi. Asta ar vrea să se fac puștiul „când va fi mare”. În ideea că: „ce poate fi mai tare decât un loc de muncă unde să fii plătit ca să stai degeaba?”

Tot în tramvai, am auzit elevi de liceu vorbindu-și de rău profesorii.

Aici cred că profesorii ar trebui să ia  atitudine. Îmi amintesc că uneori în orele de geografie locală sau biologie, domnii profesorii ne duceau pe deal sau în parc pentru o mai bună înțelegere a informațiilor prezentate. Iar un alt domn profesor din liceu își făcea elevii să învețe prin simlu fapt că avea un simț al umorului contagios, ceea ce îi determina pe elevi să îl îndrăgească și să învețe cu plăcere. Nu numai că domnul profesor avea simțul umorului, dar și o anumită perspectivă asupra lucrurilor care permitea minții neșlefuite a elevilor să păstreze esențialul în bagajul de luat mai departe în viață.

Comportamentul copiilor ar mai putea fi influențat și schimbat dacă ar avea parte de niște activități diverse în timpul sau în afara cursurilor, ca mersul la teatru, sau vizionarea unor filme educaționale la orele de dirigenție. De exemplu,  filme motivționale care le-ar putea schimba perspectiva și gândirea (mai mult sau mai puțin)  chiar și elevilor "cu probleme".

Dirigintelui ar trebui să îi pese cu adevarat de elevii pe care îi are sub aripa sa călăuzitoare și nu doar daca „tocesc” cu brio pentru materiile din programa școlară.  Aș sugera să existe măcar o dată pe lună ședințe particulare  (scurte) față în față cu dirigintele și fiecare elev pe rând. (analogie cu sistemul manager – subordonat de la compania unde lucrez). În aceste ședințe, elevilor li s-ar oferi ocazia să se deschidă mai mult, să găsească un adevărat îndrumător în respectivul profesor și, de ce nu, un deschizător de drumuri.

De asemenea, foarte benefice pentru dezvoltarea judicioasă a elevilor ar fi activităţile de tip voluntariat. De exemplu: Şcoala mea verde care presupune întreprinderea divereselor actîvităţi ecologice şi a concursurilor interşcoalare care îl fac pe elev să se simtă important în societate pentru că acţiunile lui de grup şi individuale au efecte pe termen lung.

Alte activităţi ar fi cele de la aşa-numitele Cluburi  ale copiilor. Acestea oferă cursuri (gratuite) pe diverse domenii, care încurajează creativitatea, implicarea in activităţi culturale şi artistice care îşi pun negreşit amprenta pe modul în care acel copil va creşte şi se va dezvolta pe plan profesional şi personal.

Trebuie neapărat punctat că pentru ca acelaşi obiectiv menţionat anterior să fie atins, trebuie să nu li se mai îngrădească gândirea, cu clişee de tipul: “Așa da!/ Așa nu!/ Asta e bine! Asta e rău!”

Pe aceleaşi planuri, s-ar putea găsi N soluţii şi idei de campanii pentru ca un copil să crească frumos, având ca punct de pornire şi sprijin atât şcoala cât şi familia.

Drumul este într-adevăr lung și  anevoios, însă merită fiecare efort, fiecare strop de sudoare, fiecare minut de stres deoarece împreună avem puterea de a schimba societatea în care trăim.

Articol scris pentru SuperBlog Spring 2014

Probă sponsorizată de Reeija - magazin online care oferă accesorii damă

(surse foto: www.tmpress.ro, www.lupamea.ro, profesorelev.blogspot.com, www.enational.ro)

Fără măști... despre teatru

                Așa cum unii oameni nu sunt duși la biserică, mai sunt și alții care nu sunt duși... la teatru. Este și cazul meu, motivul fiind acela că m-am născut și am locuit până nu demult într-un mic orășel de provincie, unde nu a existat decât un (fel de) cinematograf cândva.

                Și totuși, chiar și așa, pe vremea când televiziunea în România abia începea să se dezvolte, seara, înainte de culcare ascultam piese de teatru la radio-ul cel vechi al bunicii. Nu-mi amintesc decât vocile și zgomotele de pe fundal, nimic mai mult. Nu am cum să uit ceva atât de fascinant și de expresiv ca modul în care actorii respectivi își jucau rolurile. Erau atât de expansivi, de energici, de... actori încât și să-mi fi dorit nu puteam să dorm deoarece, ceea ce urechea mea de copil necunoscător auzea era pur și simplu mult mai puternic decât somnul.

                Acum bunica nu mai este, însă radioul a rămas, prăfuit, uitat printre vechituri prețioase, dovadă a unor trăiri teatrale din exeriența mea de copil.

                Următorul episod de teatru din viața mea a fost la școală / liceu când am citit și analizat cele două piese clasice:  “O scrisoare pierdută” a lui I.L. Caragiale și “Jocul ielelor” a lui Camil Petrescu. Până să ajung la acestea, citite din obligație la vremea respective, credeam că nu pot citi și înțelege piese de teatru. Credeam că farmecul acestui gen literar și artistic stă în interpretarea scenică. Nu am fost foarte departe de adevăr, însă chiar și fără să vizualizez acțiunea, totul se petrecea în acele momente pe scena din mintea mea.

                Mai departe, după ce am aterizat în București, pentru a-mi continua studiile, am fost doar de câteva ori la teatru. Mult prea puține, deși piesele și sălile de teatru sunt pe alese, pe toate gusturile, la diferite ore și cu tarife pentru toate buzunarele. Unul dintre sălile de teatru de care am auzit, dar unde nu am ajuns până acum, este TeatrulEvreiesc de Stat. Acesta, pe lângă piesele  bine construite care atrag publicul, are ca trăsătură piesele cu specific evreiesc, în virtutea păstrării și valorificării culturii evreiești și a limbii idiș.

                 Directoarea acestui teatru este nimeni alta decât MaiaMorgenstern, o actriță consacrată a scenei românești de teatru și film. Nu am vizionat  filme sau piese de teatru în care dumneaei a interpretat personaje, însă din puținele frânturi la care am fost  martoră (interviuri scrise sau televizate), mi-au dezvăluit o persoană caldă, dar și puternică, ambițioasă și, nu în ultimul rând, profesionsistă.

                Mi-a rămas în minte o frază dintr-un interviu: “Iubirea nu se închide ca robinetul .” Și, privind în sufletele din jurul meu, îmi dau seama câtă dreptate are.

                Tot Maiei Morgenstern îi aparține următorul fragment: “Teatrul se schimbă în permanenţă. Este foarte bine şi normal, teatrul este oglinda realităţii într-un fel. Pe de altă parte, oamenii, societatea îşi găşeste şi îşi caută modele, în spectacole, în filme, în teatru, idealizând sau dimpotrivă, judecând, condamnând personaje şi atunci în funcţie de schimbările care au loc în lume, în societate, în viaţă, asta vedem reflectat şi în arta spectacolului, în teatru şi film. Se modelează una pe alta. Sunt de fapt necesităţi, oglindiri, de aceea se reactualizează uneori autorii clasici. Sunt capodopere care reactualizate se potrivesc de minune zilelor noastre, a realităţilor noastre de zi cu zi.“

                Este destul de evident mesajul transmis. Este destul de evident, pentru mine cel puțin, cât de mare este nevoia de teatru în zilele noastre. Încep să cred că există oameni care nu își dau seama câtă nevoie au de acest tip de artă în viețile lor. Sau își dau seama, dar nu au acces.

                Din propria-mi experiență, pot să trag concluzia că teatrul are mari șanse să supraviețuiască  și în epoca în care trăim, însă este nevoie ca accesul la acesta să fie facilitat și în orașele mici (dacă nu chiar și în mediul rural). Este adevărat că sunt (rare) piese de teatru și televizate, dar nu este același lucru cu a fi acolo, prezent în sală, simțind prin toți porii ceea ce autorul piesei vrea să transmită în complicitate cu actorii care o interpretează.   

                Deși s-ar zice că teatrul (românesc) s-ar putea pierde în timp, mi-e greu să cred că acest lucru se va întâmpla. Nu o singură dată am auzit în anii curenți de piese care se joacă cu sălile pline ochi. Nu o singură dată am auzit fani ai acestui gen spunând  că nu mai găsesc bilete la opera favorită deși au încercat să le achiziționeze cu mult timp înainte.

Ropotele de aplauze la final dar și din timpul pieselor, oamenii (de absolut toate vârstele) care urmăresc firul acțiunii cu sufletul la gură , fără să respire, fără să clipească...  mă fac să cred că teatrul este încă și va fi mereu o verigă destul de puternică din lanțul artistic al perioadei actuale și al celor ce vor urma.

                Oamenii care merg încă la teatru nu fac asta pentru simpla distracție, ci o fac pentru a-și hrăni sufletul, pentru a și-l îmbiba  adânc în cultură, în măiestrie, pentru a și-l decora cu emoții și trăiri unice, fie că e vorba de o comedie, o dramă sau o tragedie.

                Teatrul nu înseamnă numai artă, înseamnă educație, și chiar umor inteligent în anumite cazuri.

Înseamnă bunica ce își duce de mână nepotul la teatru  pentru a-i deschide (uneori fără să știe) noi orizonturi.

Înseamnă a da filmul pentru teatru (din când în cînd măcar), pentru că cinematografia, deși foarte mult evoluată, nu poate înlocui emoțiile în stare pură pe care le transmit actorii direct de pe scenă, sau improvizațiile perfect reușite și la locul lor, mai ales în comedii. Pentru că abia pe scenă actorii sunt ei înșiși... Ei interactionează cu publicul, susțin monolage ceea ce reprezintă un plus de valoare, de aici farmecul, nevoia de teatru și spontaneitatea pe care acesta o conferă.

În plus, există tot mai mulți oameni care închid televizorul, care asculta alt tip de muzică decât cel care le este oferit pe bandă rulantă la radio, care preferă o piesă de teatru unui film.

Așadar, de unde privesc, lumea teatrului nu ar trebui să se teamă de un potențial dezinteres din partea iubitorilor genului care cu siguranță vor transmite mai departe acest gust cultural. Cât despre cei care nu îl frecventează încă, întăresc ideea că accesul la acest tip de artă ar trebui facilitat în zonele unde nu există. Măcar din snobism (deși nu este preferabil), oamenii vor primi noutatea în viața lor și o parte dintre ei vor face un obicei din a merge la teatru, în detrimentul altor tipuri de divertisment.

Articol scris pentru SuperBlog Sprinf 2014

(surse info și foto: www.citatepedia.ro, www.teatrul-evreiesc.ro )