Light

Cum rămâne cu... el?

Îl ştim cu toţii, fiecare are un exemplar prin preajmă. Este mama, prietenul cel mai bun, o soră mai mare, un coleg de la muncă etc. Să-l numim “doctor”.
El, “doctorul”, are întotdeauna disponibilă trusa de prim ajutor, aparent inepuizabilă, plină cu produse valabile la infinit. Suferi de depresie, ai un necaz, eşti trist, indispus sau pur şi simplu plictisit? El va şti întotdeauna ce să-ţi administreze, cum să te înveselească, prin toate mijloacele posibile: vitamine ghiduşe, având în compoziţie umor şi voie bună, glume aparte, cuvinte potrivite presărate pe sufletul tău rănit încât şi ultima fărâmă de deznădejde dispare ca prin minune. Prafurile magice folosite adesea şi  mânuite ca de un expert pe care nici un nor nu-l poate atinge sunt, ei bine, utile doar altora. Nu şi lui...
Dar câţi oare observă acest aspect? Te laşi vindecat de “doctor” , îi mulţumeşti, îi eşti recunoscător şi îţi continui viaţa alături de el neimaginându-ţi nici măcar pentru o clipă că poate şi el are nevoie de un doctor,  la rândul lui. Pare absurd, nu? Dar totuşi acest tip de vindecător poate fi, şi este de cele mai multe ori, un pacient. Un pacient al nimănui, probabil, pentru că în general el îşi dedică atât de mult timpul şi sufletul celor dragi încât nu mai are sau chiar nu mai vrea să găsească răgaz şi pentru el, pentru a-şi trata propriile răni şi greţuri spirituale.
În astfel de cazuri nu ar fi o idee rea să identificăm “doctorul” de lângă noi, să-i luăm pulsul, să-i punem un diagnostic şi să încropim câteva medicamente ce ştim că i-ar fi utile. Doar îl cunoaştem destul de bine încât să-i citim radiografia corect, nu-i aşa?

Şi poate la fel de important este să ne lăsăm vindecaţi în situaţia în care suntem noi înşine... “doctori”.

Două cuvinte… şi jumătate

... Într-o zi mi-am dat seama că îmi lipseşte o jumătate din suflet. Acel caiet cu poezii schiţate încă din copilărie. Unde? Cum? Sau... cine? N-am aflat. Însă am supravieţuit,  înjumătăţită, aproape oarbă, şchiopătând şi mâzgălită pe margini cu creioane ascuţite.

 Cum inspiraţia nu a încetat să curgă şi resursele fiind inepuizabile, am creat blogul, metoda perfectă să  reconstruiesc ce am pierdut. Piesele din puzzle-ul descompus sunt evident altele, dar fundaţia este aceeaşi.

Şi pentru că sunt momente în care imaginaţia evadează nebună din rutina zilnică, am decis să o pun la grea încercare. Am împrietenit-o pe rând cu mâinile, croşeta, gândurile, cuvintele, cerneala, creioanele colorate şi foile albe ce aşteaptă nerăbdatoare să-şi facă treaba…

Răcoare şi verdeaţă

Parcurile sunt o binecuvântare într-un oraş atât de mare unde canicula se resimte ca un cuptor odios.
Plimbările pe malul lacurilor, printre copaci şi vedeaţă sunt nelipsite în zilele sufocante. Pentru mine aceste mici escapade sunt cu adevărat o sursă de inspiraţie, de răcorire atât a sufletului, cât şi a trupului, de reîncărcare a bateriilor şi de a petrece timp alături de oamenii dragi.

Un colţ de natură

Unul dintre puţinele motive pentru care găsesc Bucureştiul suportabil îl reprezintă parcurile pe care le frecventez ori de câte ori am ocazia, de regulă în weekend-uri sau seara după muncă.
Aceste două poze sunt din Herăstrău. Dacă nu ar fi atât de aglomerat, m-aş simţi ca acasă, în oraşul natal, o localitate subcarpatică liniştită, înconjurată de dealuri împădurite, loc magic unde mă simt din nou copil de fiecare dată când mă întorc acolo.

Câteva cadre în Herăstrău

Chiar şi aparatul meu foto compact se încăpăţânează să surprindă cât de bine poate frumuseţile naturii :)

Bujori

Se spune că galben este culoarea geloziei. În mai, toate florile sunt geloase pe frumuseţea şi parfumul bujorilor :)