Final de 2017

Ultima zi din an mă găsește printre  scutece,biberoane, hăinuțe de bebe, nopți nedormite, dar mai ales printre gângureli, zâmbete dulci de bebe,  mânuțe care se prind de degetele mele și mă topesc de fiecare dată. El este cea mai mare realizare și schimbare din viața noastră de anul acesta, cea mai frumoasă și mult dorită împlinire de până acum.

Ultima zi din an mă găsește în căsuța noastră, mult așteptată, locul pe care îl putem numi, în sfârșit "acasă", căminul unde am început o nouă viață în trei, unde familia noastră a căpătat mai mult sens ca oricând, unde am împodobit primul nostru brad de Crăciun exact așa cum am visat.

Ultima zi din an mă găsește cu o nouă carte

de poezii pentru copii, scrisă în vară, care va fi publicată în februarie 2018. Am scris toate poeziile cu dedicație pentru puiul nostru, pe când se afla încă în burtică și aștept cu nerăbdare să i le citesc.

A fost un mai mult decât bun, de aceea, prima zi din 2018 mă va găsi încrezătoare, plină de speranță și de obiective noi alături de cei mai iubiți oameni ai mei.

Vă urez un an nou fericit, împlinit, presărat cu zâmbete și speranța că orice este posibil și realizabil atunci când ne dorim cu adevărat!

Vreme de toamnă

E vreme de stat în casă,

De numărat stropii de ploaie,

E vreme de plâns cu frunze,

De ape ce curg șiroaie.

E vreme de stat la ferestre,

Cu șaluri lungi, călduroase,

E vreme de foc cu lemne,

De haine comode și groase.

E vreme de cafele fierbinți,

De ceaiuri dulci, parfumate,

E vreme de nostalgii,

Cu-aromă de mere coapte.

E vreme de vânt ce gonește

Printre copaci triști, dezgoliți,

E vreme de stat sub umbrele,

De pași mărunți, zgribuliți.

Jurnal de sarcină (6)

Sâmbãtã, 14 octombrie, 21.30

Este o oră la care mi-ar plăcea să fie linişte totală, să îmi aud gândurile şi să simt cum propria-mi tăcere pluteşte în aer.

Dar cineva vorbeşte prea tare la telefon într-o cameră alăturată, câinii latră pe stradă, iar maşinile trec necontenit, spulberând orice iluzie de seară fără zgomot.

Bebe se mişcă, se întinde tot mai mult şi mai des, loveşte cu picioruşele care sunt pe zi ce trece mai puternice şi mă face să zâmbesc şi să mă relaxez cu fiecare mişcare. El şi E., tăticul lui, sunt liniştea mea pe orice vreme, în orice moment al zilei sau al nopţii.

Niciodată până acum bebe nu mi-a provocat insomnii sau nu m-a trezit cu mişcările lui. În schimb, când mă trezesc de una singură ca să merg la baie, ceea ce se întâmplă foarte des, stau pur şi simplu să îi simt fiecare lovitură, fiecare mişcare, să mă bucur cât mai mult de burtica asta drăgălaşă şi haioasă.

Mă amuză, mă fascinează şi mă emoţionează în acelaşi timp. Iar gândul că mai sunt doar în jur de trei săptămâni, mă face să visez iar şi iar la cum va fi totul după momentul zero.
Dacă mi-e teamă? Hmm, normal, de naşterea în sine, de durere, de cum o să decurgă totul, dar sunt încrezătoare că totul o să fie bine pentru bebe şi pentru mine, mai ales atâta timp cât E. va fi acolo lângă noi.

Că veni vorba de naştere, am citit nenumărate articole de specialitate pentru a mă pregăti măcar teoretic pentru ce urmează în ziua cea mare. Şi mi-am dat seama că, aproape ca în orice alegeri, şi în cazul ăsta, s-au format grupuri care susţin că numai cele care nasc natural şi cele care alăptează (şi cât mai mult) sunt "mame adevărate". Tare m-am amuzat! Mi se pare stupid că există persoane care gândesc aşa. Şi mi se pare trist că sunt mame care au născut prin cezariană şi care simt nevoia să se justifice în faţa celorlalte. Mi se pare chiar imatur că sunt mame care se cred superioare celor care au născut prin cezariană sau care nu alăptează.

Cu ce drept şi cu ce logică mai ales? Indiferent de cum naşti, indiferent de cum îţi hrăneşti bebele, fie din motive medicale, fie că aşa doreşti, nimeni nu are dreptul să te judece. Fiecare dintre noi avem dreptul să ne asumăm propriile alegeri, fără teama că va veni cineva "mai priceput" să ne arate cu degetul. Atâta timp cât îţi îngrijeşti copilul, îi dăruieşti afecţiune şi iubire, îl creşti frumos şi sănătos, eşti clar o mamă bună.

Şi da, femeile nasc natural dintotdeauna, deci aşa e normal, teoretic. Şi e sănătos să îţi alăptezi copilul cât mai mult. Însă cel mai sănătos şi normal este ca fiecare să îşi vadă de treaba lui, să nu mai arunce în stânga şi-n dreapta comentarii răutăcioase şi să nu judece ceea ce nu cunoaşte şi nu înţelege.

Cât mă priveşte pe mine, am ales să nasc natural şi să alăptez pentru că aşa mi se pare firesc pentru situaţia mea. Iar acestea sunt doar alegerile mele, cel puţin în momentul de faţă când ambele variante par posibile din punct de vedere medical. Dacă voi reuşi sau nu, rămâne de văzut. Indiferent cum va fi, tot ce mă interesează este ca puiul şi cu mine să fim sănătoşi la final. Restul sunt detalii.😇

Scrisoare către puiul de om

Puiul nostru scump, 

 

Cât de lungă părea la început călătoria asta de nouă luni până te vom vedea pentru prima oară... Dar a mai rămas doar o lună şi mă întreb unde a zburat timpul aşa repede.

Eşti încă foarte mic pentru lumea asta prea mare, aşa că te roagă mami şi tati să nu te grăbeşti încă, să mai stai la mami în burtică astea câteva săptămâni ca să te faci mare şi să ai, sperăm noi, un start bun în viaţă. :)

Apoi o să ai tot timpul să vezi lumea, să o cunoşti, cu bune şi rele, să te bucuri de tot ce cuprinde ea şi poate chiar să o faci un pic mai bună, mai frumoasă, mai luminoasă.

Oricum va fi lumea ta, aş vrea să ştii că lumea noastră este infinit mai bună, mai plină de soare, de magie şi de culoare de când tu faci parte din ea.

Deja ne trec prin minte un milion de gânduri despre cum o să fii şi cum o să fie viaţa noastră când vom fi trei, din clipa când te vom ţine pentru prima oară în braţe. Ne întrebăm ce culoare o să aibă părul tău, ochişorii şi cât de dolofan o să fii, dacă o să dormi mult şi frumos ca tati, sau dacă o să fii un insomniac ca mami, dacă o să-ţi placă să papi orice ca noi sau o să fii mofturos.

Deja tati abia aşteaptă să mergeţi împreună la pescuit, să te înveţe să mergi cu bicicleta, să îţi aducă ceva bun când vine de la muncă. Iar mami se gândeşte la câte poveşti o să-ţi citească, la cum o să te înveţe să colorezi şi să desenezi. Şi mai ales, abia aşteaptă să te ţină în braţe, să se bucure din plin de cei doar câţiva anişori, poate unul, poate doi, în care vei încăpea în braţele ei, până ce vei creşte mare-mare şi vei începe să zburzi prin lume, să te caţeri, să explorezi totul în jurul tău. 

 

Ştiu c-o să-mi fie tare-tare dor de cum mă loveşti cu picioruşele tale scumpe în burtică, de cum sughiţi, de cum te linişteşti când îmi auzi vocea şi cum salţi de bucurie când îi auzi vocea şi simţi pupicii lui tati. Dar te aşteptăm cu mari emoţii pentru că ştim că fericirea noastră va atinge un alt nivel odată cu venirea ta pe lume. 

 

Mai ştiu că din clipa aceea, voi avea un gol în burtică, dar sufletul şi braţele îmi vor fi pline de atât de multă iubire, încât nu-mi voi putea dori nimic mai mult! 😍

 

 

Jurnal de sarcină (5)

Nu m-am gândit vreodată că o să vină o perioadă în care voi fi extenuată tot timpul, că o să mă simt greoaie la fiecare pas, că o să merg ca o băbuţă - un baston îmi mai lipseşte - din cauza durerii de mijloc, că o să mă îngraş 15 kg, aproape toate depuse în zona abdomenului (de la 50 la 65 kg), că nu o să-mi mai găsesc locul în pat din cauza burticii şi din cauza senzaţiei că nu pot respira bine oricum aş sta la orizontală, încercând să dorm, că o să aştept cu sufletul la gură toamna răcoroasă ca să scăpăm de căldurile infernale ce mi-au mâncat somnul în multe nopţi, noi neavând aer condţionat unde locuim (uff!), că o să mă trezesc din două în două ore ca să merg la baie, trezitul ăsta făcând noaptea şi mai lungă şi greu de suportat, că o să transpir fluvii întregi după fiecare gură de apă pe care o beau, că o să-mi fie foame aproape mereu.

Nu m-am gândit, dar iată că le-am texperimentat pe toate în ultimele două luni şi încă fac parte din viaţa mea de graviduţă.🤰

Şi cu toate astea, fiecare mic sau mare neajuns, fiecare stare de rău păleşte de fiecare dată când bebe loveşte, când se întinde, când îl simt sughiţând, când îmi strâmbă burtica aşa cum ştie el mai bine, când reacţionează la mângâieri, la vocea mea şi a lui tati, când mă împunge atât de puternic încât aproape doare. Când îmi imaginez numai feţişoara lui, mânuţele şi picioruşele grăsune, burtica pufoasă, momentele în care îl voi ţine în braţe şi va dormi la pieptul meu, când îmi imaginez toate astea şi multe altele, îmi dau seama că nu pot decât să mă bucur în continuare de cele câteva săptămâni de sarcină care au mai rămas pentru că trec imediat şi va începe marea schimbare.

Mă gândeam uneori cum nu-mi place în general ca oamenii să fie dependenţi de mine şi nici să depind de oameni. Şi va veni această mică fiinţă fragilă şi neajutorată, bucăţică ruptă din inima mea, care m-a cucerit complet încă de când era doar un amalgam de celule şi care va face ca dependenţa mea de el şi a lui de mine să fie cel mai frumos lucru din lume! 🍼

Jurnal de sarcină (4)

De-a lungul anilor, când mai vorbeam cu E. despre copii, mereu ziceam că eu aş vrea să avem fetiţă, iar el, normal, băiat.

Acum şapte luni, când a apărut bebe în peisaj, am ştiut amândoi că ne dorim ca bebele să fie sănătos, mai presus de orice.

Am aflat între timp că o să fie băieţel şi abia aşteptăm să îl avem! Niciodată nu m-am rugat mai mult pentru ceva ca acum, când tot ce îmi doresc de la viaţă este ca el să fie sănătos. Şi dacă se poate, să se nască la termen, iar noi să fim bine pentru el, ca să-l creştem şi să ne bucurăm de o viaţă nouă de familie.

Din ziua în care am văzut a doua liniuţă roz pe testul de sarcină, lucrurile au început să se schimbe uşor-uşor, de la priorităţi până la modul în care percepeam ceea ce înseamnă să fii părinte.

Am început să citesc forumuri încă din primele săptămâni şi rău am făcut. Erau destul de multe mămici care povesteau experienţele lor nefericite din primul trimestru de sarcină şi asta mă întrista până la lacrimi. Şi mai mult, mă îngrozea gândul că ceva s-ar putea întâmpla cu bobiţa noastră de iubire. Am decis să nu mai citesc nimic de genul acesta pentru că îmi făceau tare rău. M-am limitat la articole de specialitate şi la o carte pe care mi-am cumpărat-o pentru a avea un plus de informaţie la îndemână, să o pot răsfoi ori de câte ori simţeam nevoia.

Au început să apară noi temeri. Oare o să decurgă ok sarcina? Oare o să nasc la termen? Oare o să ne descurcăm ca părinţi? Oare o să facem faţă unei asemenea schimbări majore? Oare o să fiu o mamă bună? Tot felul de gânduri şi întrebări fără răspuns pe care, cu timpul, am învăţat să le izgonesc din minte şi să mă bucur de fiecare moment din această frumoasă perioadă, să iau totul exact aşa cum vine, pas cu pas.

Aşa au mai trecut încă o zi, încă o săptămână, încă o lună, toate cu bine până acum. De la fiecare ecografie plecam mai cu capul în nori decât oricând pentru că ne vedeam iubirea şi mai aflam câte ceva despre el. Şi abia o aşteptam pe următoarea.

Am învăţat, printre altele, că, în ciuda micilor neplăceri (greţuri, ameţeli, oboseală), este un privilegiu enorm pentru o femeie să îşi poarte copilul în pântece, să simţi cum o altă viaţă creşte, se dezvoltă şi prinde contur în propria fiinţă. Este şi o responsabilitate atât de mare, dar una atât de preţioasă, încât merită orice stare de rău sau orice durere din lume. Am ajuns să gândesc că poate să mă doară orice, dacă e nevoie, să-mi fie rău, dacă e nevoie. Atâta timp cât el este bine, suport orice. Absolut orice.

Am început să simt primele mişcări ale puiului prin săptămâna 16, pe 21 mai. Eram la cinema cu E. Ne uitam la The Fate of the Furious, un film de acţiune, cu maşini, urmăriri, adrenalină etc. Am simţit la un moment dat nişte fluturări diafane "în stomac" şi mi-am dat seama aproape imediat că e el! A fost o senzaţie specială, mai ales pentru sufletul meu, care pierduse pentru câteva minute şirul acţiunii din film. Ceva mult mai important avea loc în acelaşi timp. Şi tot atunci mi-am zis, în glumă, că sigur e băieţel pentru că îi place filmul ăsta cu maşini, ca şi tăticului lui.

Acum deja se mişcă foarte mult şi îmi "remodelează" burtica de zeci de ori pe zi. Îl simt cum sughite uneori şi mă amuză foarte tare. Abia aştept să pupăcesc tălpiţele alea dulci si pufoase care "îmi dau să zac" exact la ficat, undeva în partea dreaptă. 😅

O să-mi fie atât de dor de "împunsăturile" lui in burtică, dar de o mie de ori mai mult abia aştept să îl strâng în braţe, să am grijă de el şi să îi ofer toată iubirea din lume! 💙

Jurnal de sarcină (3)

Sarcina este acea perioadă amuzantă din viața unei femei:

- când de la o săptămână la alta, hainele nu te mai cuprind

-  când faci ordine în șifonier, nu pentru că trebuie, ci pentru că speri să mai găsești ceva care îți vine încă, dar te consolezi cu gândul că mai mult de trei sferturi dintre haine te așteaptă cuminți să le porți după naștere

- când începi să sforăi, deși nu făceai așa ceva de obicei și îți trezești uneori soțul cu acest sunet "cristalin"

- când nu poţi rezista tentaţiei şi-ţi cumperi câteva haine pe care le poţi purta abia vara următoare

- când, dacă mănânci ceva în picioare și-ți mai cade ceva în timp ce duci la gură, acel ceva nu mai cade pe jos, pe lângă abdomenul cândva plat, ci aterizează direct pe burtică, mai exact pe bluza/ rochia proaspat spălată și îmbrăcată

- și preferata mea, când trebuie să urc trepte (de exemplu la metrou, unde nu sunt scări rulante), îmi vine în minte de fiecare dată replica lui Joey din "Friends": "You are my Everest!". Aici  scena, pentru cine nu o știe. Practic, urcatul scărilor este o aventură pentru mine. Mă opresc la fiecare rând de trepte să-mi trag sufletul vreo jumătate de minut iar la capăt, deja sunt extenuată. 😛