Wednesday, October 30, 2019

Poveștile mele: Sașa (2)

 

Citește aici partea I

Într-o dimineaţă de iarnă, cu flori de gheaţă pe la ferestre şi zori de zi încă adormite, Saşa se trezi, dar nu se ridică imediat din pat, cum avea obiceiul.

Privi lung un colţ de cer plumburiu ce se întrezărea prin spaţiul dintre draperiile groase, de-un verde prăfuit cu flori grena şi crem pe alocuri. Îşi ridică perna tare, ca să stea rezemată şi se întinse spre noptieră, la paharul cu apă ce şi-l adusese peste noapte.

Sorbi din apa încălzită, strâmbând din nas. Puse paharul la loc şi se trânti înapoi pe pernă. Era puţin peste ora 7, într-o duminică geroasă de ianuarie. Închise ochii şi se hotărî să mai lenevească puţin la adăpostul aşternuturilor. Doar nu avea nimic de făcut, era frig şi momentan nu avea chef să-i ţină companie doamnei Ilinca, deşi îi făcea plăcere să stea la poveşti cu gazda ei, lângă vâlvătaia şemineului, cu ceaşca nelipsită de ceai de mentă.

Astfel gândind, îşi dădu seama că miroase a clătite. Se auzeau romanţe de la vechiul radio al doamnei Ilinca, semn că se trezise şi pregătea micul dejun. Saşa închise din nou ochii şi-şi dădu seama că nicăieri în altă parte nu se simţise mai iubită şi răsfăţată ca aici, de către bătrâna cu ochi cenuşii, cu zeci de ierni apuse în păru-i rărit şi vocea încă fermă, dar blândă şi povăţuitoare.

Sașa căscă și se ridică cu greu din pat, hotărându-se să coboare totuși. Începu să-i fie foame, iar mirosul de clătite și fursecuri ce se împletea cu cel de cafea proaspăt îi dădeau un apetit imens. 


Își puse papucii de casă și halatul și se îndreptă spre baie. Făcu un duș rapid,  se spălă pe dinţi, își pieptănă părul lung și negreu, se privi în oglindă, strâmbându-se la vederea unui coș pe bărbie. Își dădu cu cremă pe față și aplică un strop de loțiune astringentă pe coșul ce amenința să crească tot mai mult.

Se spălă pe mâini și ieși din baie, își scoase pijamalele pe care le aruncă la întâmplare, pe pat. Alese din șifonier o rochie bleumarin, tricotată și cu mâneci lungi, își puse o pereche de colanți negri și niște șosete albe, încălță papucii și ieși din cameră înveselindu-se. Timpul petrecut cu doamna Ilinca o însuflețea de fiecare dată, oricât de lipsită de chef ar fi fost la început. Bătrâna avea multe de povestit, din tinerețile ei, din ultimii ani petrecuți mai mult singură, din povestea fascinantă de iubire despre care îi vorbea adesea, ca unei bune prietene.

Sașa știa că va veni ziua când va trebui să plece de acolo, să o lase singură pe această doamnă dragă, ce o cucerise încă de când se mutase în mansardă. Știa asta și, totuși, se atașa tot mai tare de ea. O vedea ca pe o bunică din povești, blândă și bună, cu mâini calde și privire ocrotitoare, cu masa mereu plină și casa înmiresmată de bunătățile pufoase din cuptor.

 - va urma -


Tuesday, October 29, 2019

Poveștile mele: Plan pentru viață (2)





Citește partea I aici.

Corina se ridică de pe bancă și începu să meargă pe aleea de pe marginea lacului. Sinucidere prin înec? Aici sau în cadă? Clar nu! Nu ar fi putut suporta senzația de sufocare.

Să-și taie venele! Văzuse câteva filme cu astfel de scene, mai mult sau mai puțin explicite, dar pe bune, chiar ar fi putut să ducă până la capăt o așa atrocitate? Numai gândul la durerea extremă o făcea să se chircească și i se punea un nod în gât.

Sub nicio formă nu ar fi îndrăznit să se arunce în fața metroului. Mai ales că ar fi șocat pe viață conducătorul de tren și atâția alți oameni care ar fi asistat la moartea ei cruntă. Se îngrozea gândindu-se.

Medicamente cu alcool, somnifere, aruncat de la etaj, strangularea. Astea mai rămâneau. 

Sinuciderea nu îi mai părea o idee atât de rea, dar metodele pe care le știa nu era niciuna suficient de bună. Voia să nu sufere deloc.

Și mai era ceva. Îi trecură fulgerător prin minte cele câteva cazuri de sinucidere pe care le aflase din presă. Fotografiile acelea blurate cu trupuri umane zăcând pe covor sau pe asfalt... I se făcu milă, tare tare milă. 

Cine știe ce-o fi fost în sufletele lor, mai ales în acele ultime clipe?... Cine știe cât or fi plâns înainte de acel ultim gest aducător al morții pe care poate nici nu și-o doreau în totalitate?... Cine știe câte încercări de a a renunța la gândul sinucigaș au avut, dar n-au mai putut trăi cu durerea sufletească sau cu probleme grave psihice, cu depresii reale și neînțelese? Sau, mai rău, nedescoperite și netratate la timp?...

Cine știe cum, în ultima clipă, fiecare om care a recurs la acest gest necugetat, s-a răzgândit, dar nu mai avea ce să facă. În clipa când se îndrepta vertiginos către asfalt, unde trupul fragil urma să se frângă definitiv, în clipa în care sângele țâșnea din vene ca dintr-o fântână fără fund, în clipa în care lațul strângea, oprind ultima suflare, în clipa în care otrava înghițită imobiliza trupul pe vecie...

Corina mergea tot mai repede, simțind că se sufocă de atâtea gânduri grele care o amețeau și o tulburau. Începu să plângă. Mai întâi, câteva lacrimi își făcură loc pe obrajii palizi, iar apoi izbucni de-a binelea în hohote zgomotoase de plâns. Nu-i păsa că lumea se uita la ea ca la o arătare dubioasă. Nu-i păsa că cei care o priveau se îngrozeau văzând-o așa. 

Plângea de mila celor care au vrut să trăiască, dar n-au știu cum, care au avut nevoie de ajutor, dar n-au știut unde să-l ceară, care l-au cerut, dar nu i-a auzit nimeni, care au simțit, ca și ea, că nu mai au pentru ce sau pentru cine să trăiască, pentru cei care s-au lăsat zdrobiți de propriile dureri, murind câte puțin înainte să moară cu adevărat.

Când ieși din parc, Corina se calmă. Avusese nevoie de șuvoiul de lacrimi ca să-și spele sufletul și să-și limpezească mintea. Se simțea copleșită și eliberată în același timp. Nu știa încotro o să pornească, dar știa că, la fel de brusc, sinuciderea nu i se mai părea deloc o idee bună. Și știa sigur că nu se va mai întoarce la astfel de gânduri. Niciodată, niciodată, niciodată!


- va urma -



Monday, October 28, 2019

Poveştile mele: Cu ochii-n patru (6)

Citeşte părţile anterioare, accesând link-urile de mai jos:
Partea a V-a

Cele câteva ore petrecute la muncă trecuseră infernal de greu. Sorina abia aștepta ora 11 ca să se furișeze la întâlnirea cu Matei. Le spusese colegilor că are o programare la medic pentru niște probleme de sănătate apărute în ultima vreme. Șeful ei chiar se arătase plin de compasiune și înțelegere. Îi sugerase să își ia liber toată după-amiaza dacă dorea, ceea ce Sorina acceptă imediat, fără să stea pe gânduri.

Răspunse sumar la mail-urile care se adunau, uitându-se la ceas din 5 în 5 minute.
La 10:30, nerăbdarea o cuprinse și o explozie de fluturi îi cuprinse întreaga ființă. Era atât de emoționată și roșea numai la gândul lui Matei, încât colega ei, Mihaela, o întrebă dacă se simte bine.

La ora 11 fix, închise calculatorul, își luă la revedere de la colegi, cât pe ce să își uite geanta, și aproape că o luă la fugă, să ajungă cât mai repede la metrou.

Numai după ce se văzu în stație, răsuflă oarecum ușurată și își ordonă mental să se calmeze. Era copleșită. Nu mai avusese o întâlnire serioasă cu un tip de mai bine de doi ani și se simțea mult prea conștientă de sine însăși, de fiecare gest pe care îl făcea. Așa că făcea eforturi să-și potolească zbuciumul inutil ce o storcea de energie.

Tumultul stărilor prin care trecea fu întrerupt de metroul ce ajunse în stație. Sorina urcă și ocupă un loc liber. Telefonul sună scurt și îl scoase din geantă rapid, cu inima cât un purice. Ah! Era Amalia. Îi scrisese s-o întrebe dacă e ok să schimbe locul întâlnirii, mai precis, la Amalia acasă pentru că venise în vizită mama lor și ar fi vrut să le vadă pe amândouă cu ocazia asta. Pffff nuuuuu! Să-mi strice ziua asta frumoasă! Normal! Îi răspunse sec. "Mbine."

"Ce-or mai fi vrând de la mine? Ce-or mai pune la cale?". Nu avea nici un chef să le vadă împreună, cum se înțelegeau ele bine mereu, iar ea rămânea îmbufnată pe dinafară.

Telefonul sună din nou. Se uită furioasă la el, dar de data asta era Matei. O anunța că a ajuns și că o așteaptă la o cafenea mică de pe Lipscani. Cum avea el farmecul ăsta asupra ei! Se liniștise instantaneu și își promise că asta va fi una dintre cele mai frumoase zile din viața ei, indiferent cât timp va trebui să petreacă împreună cu cele două femei nesuferite care ]i erau mamă și soră. 

Metroul ajunse rapid la Unirii și Sorina se grăbi să ajungă la cafenea. O încânta gândul că Matei o aștepta, dar nu voia să-l facă să piardă prea mult timp. 

Ajunsă în dreptul cafenelei, îl zări imediat la o măsuță discretă dinăuntru. I-ar fi preferat să stea afară, să se bucure alături de el de ziua caldă și vântul plăcut ce adia. Dar era ok și acolo. Aveau mai multă intimitate și, până la urmă nici nu mai conta unde se aflau. 

Trase aer în piept și intră cu un zâmbet larg pe buze, îi făcu cu mâna în timp ce se îndrepta spre el, el se ridică, o salută și o invită să se așeze cu un gest tandru. 


- va urma -





Friday, October 25, 2019

Diminețile cu ceață


 
În ultimele multe dimineți, am ajuns la birou cu părul umed și aureolat de la ceața deasă prin care am parcurs o mică parte din drumul zilnic.

Dacă mergeam mai mult, cred că aș fi arătat ca și cum tocmai ce-am ieșit de sub duș. Așa ceață s-a tot perindat în ultima vreme prin capitală și împrejurimi.

E deprimant, deși nu e foarte frig. Înspre după-amiază, se mai ridică valul de aburi și poți vedea cerul și soarele.

Sunt zile de toamnă bacoviene. Uneori, simt picuri mărunți-mărunți de apă, atingându-mi fața.

La muncă, am intrat într-un tăvălug de lucruri de făcut care mă storc de energie. Îmi place că mi-am regăsit ritmul. Am poftă de muncă și de făcut lucrurile bine, însă ajung acasă vlăguită.

Și draga mea inspirație mă apucă fix pe drum, în aglomerația nebună din mijloacele de transport în comun, când, uneori, mai să fac câte o criză de claustrofobie. Dar mă abțin, că-s om mare, la 30+ ani, deși fața nu mă ajută prea tare.

În fine, ajung acasă, trebăluiesc una alta și, târziu, mă pun în fața laptop-ului să aștern în cuvinte ce-mi șoptise inspirația cu ore în urmă și, ce să vezi: blank! Un gol mare și frumos în loc de toate ideile minunate pe care le avusesem înainte. Sau, chiar de îmi aduc aminte ce voiam să scriu, nu se mai leagă.

Așa că pauză de scris. Sper să nu mă țină mult. Altfel, vă invit cu drag în mintea mea, să vedeți câte povești se țes de zor acolo, să le citiți la fața locului, proaspete, ca pâinea ce tocmai crește în cuptor și împrăștie arome nebune în toată casa.

Acum, după o baie lungă cu săruri amețitor de mentolate, am zis să mă adun, să las câteva rânduri, că simt că o iau razna de la atâta nescris și la cât de suferind îmi e sufletul împovărat cu povești nescrise.

Seri calde și înmiresmate vă doresc! 💓






Tuesday, October 22, 2019

Același joc, niveluri diferite

Photo by Sweet Ice Cream Photography on Unsplash

Întâlnesc uneori oameni din adolescență: foști colegi de clasă, persoane cu care m-am înțeles foarte bine, cu care am legat prietenii profunde la vremea respectivă.

De fapt, mai des mă gândesc la acești oameni. De întâlnit mult prea rar spre deloc. Ne întâlnim adesea printr-un like la o poză de pe Facebook. Mai citim un status, mai admirăm o poză. 

Tendința firească, aș zice, este să facem comparații între unul și altul. Uite ce are unul și eu nu, uite ce am eu și altul nu. Uite ce pot eu să fac, dar X știe mai multe, a ajuns mai departe. Și totuși eu fac mai bine așa și pe dincolo.

Când, de fapt, asemenea comparații, odată cu trecerea timpului, îmi par tot mai lipsite de sens, dăunătoare și inutile.

Când, de fapt, suntem toți în același joc, doar că la niveluri diferite. Unii mai zăbovim pe alocuri, în zonele mai confortabile, iar alții sărim din nivel în nivel, simțind nevoia să asimilăm cât mai mult, cât mai repede. 

Oricum ar fi, toți știm că vom ajunge la "marele final" la un moment dat, după ce vom fi parcurs toți pașii necesari îndeplinirii scopului nostru aici, în această lume uneori prietenoasă, alteori haotică, uneori luminoasă, alteori tulburătoare.

Iar cel mai amuzant lucru mi se pare că sunt multe cazuri când nici măcar nu suntem prea mulți în același joc, ci suntem actori în jocuri total diferite, în lumi paralele care nu se vor (mai) intersecta niciodată. Poate nu vom mai avea decât simpla și unica ocazie să ne facem cu mâna din mers, fiecare pe calea lui, sărind de pe-o treaptă pe altă, rotunjindu-ne scorurile și întrecându-ne... pe noi înșine în propriul joc... Cine mai știe?...





Sunday, October 13, 2019

Jurnal (11) - sâmbătă, 13 septembrie 2019


✿ Afară…  25 de grade. La umbră e nevoie de un șal sau hanorac. Dar la soare poți să faci plajă la propriu. 
✿ În bucătărie… supă de pui de curte, pilaf de orez cu legume, briose cu măr, dovleac copt, ciorbă de vită și fasole cu afumătură. Asta se întâmplă când gătesc două mame în tandem 🙂 Acum am pus și o pâine la cuptor.
✿ În casă… călduț și tare plăcut
✿ Ascult…  Evanescence - Understanding
✿ Citesc… încă n-am terminat "Împreună " de Anna Gavalda
Scriu... o listă pentru organizarea zilnică și o continuare la una dintre poveștile mele
✿ Intenționez… să pun câteva poze în ramele pe care le am de multă vreme și stau cuminți prin sertare.
✿ Mă gândesc… că se apropie finalul de an. Cât de repede zboară timpul!
Îmi doresc... să dau o notă de noutate blog-ului. Am deja o idee pe care o voi pune în curând în aplicare.
✿ Sunt recunoscătoare… că analizele părinților mei au ieșit de la binișor în sus. Mi-am făcut griji, dar mă bucur că nu au fost motive reale. Mai sunt recunoscătoare pentru stația de autobuz recent înființată la colțul blocului. Îmi este atât de utilă! 
Îmi place... că David e un mare mâncăcios. Și că, pe lângă el, mai renunțăm și noi la obiceiuri alimentare nesănătoase.
 Nu-mi place... aglomerația zilnică de la metrou, dar mă bucur că adesea reușesc să prind loc liber și profit de drumul lung ca să citesc.
Un citat preferat... din melodia de mai sus: "You hold the answer deep within your own mind. Consciously, you've forgotten it. That's the way the human mind works: whenever something is too unpleasant, too shameful for us to entertain, we reject it.  We erase it from our memories. But the imprint is always there. Nothing is ever really forgotten..."
Două fotografii recente...







*** idee de jurnal preluată de la bloguri prietene*** 





Tuesday, October 8, 2019

Bilanț septembrie



A trecut septembrie și a început cea mai colorată lună de toamnă.
A început perioada în care virușii își fac de cap, apar viroze, răceli, gripe și tot felul de nebunii din astea care te fac să zaci.

Chiar de azi bifez o răceală de vis, care mă face să lucrez de acasă (iuhuu!) și să cam zac cu laptopul în brațe, lucrând. Avantajul este că nu sunt nevoită se mai ies prin frig și vânt, iar așa îmi revin mai repede. Sper.

Este începutul perioadei în care corporatiștii ies mai rar în pauzele de țigară și fumează mai puțin. Deci toamna friguroasă face bine la sănătate.

Este perioada în care ea își încălzește mâna într-a lui, buzunarul lui, iar noaptea dorm îmbrățișați, încălzindu-șoi trupurile și sufletele. Deci toamna friguroasă face bine și la relații.

Este începutul perioadei în care îți vine să arunci telefonul când sună alarma de dimineață și să te culcușești mai adânc în așternuturile calde și confortabile.

Citesc intențiile pentru septembrie, înșirate aici, și pot să spun că le-am bifat doar partial.

Mi-am cumpărat câteva haine noi. 
Am făcut câteva fotografii, dar cu telefonul.
Am citit ceva mai mult decât de obicei, însă nu am terminat niciuna dintre cărțile începute.
În schimb am mai început încă una: "Împreună" de Anna Gavalda. Este un roman care m-a prins cum nu mi s-a mai întâmplat de multă vreme. Am citit cam 150 de pagini în vreo 3 zile și e din ce în ce mai captivant. 

Am încredre că voi bifa în totalitate intențiile pe luna octombrie, despre acre voi scrie într-una dintre zilele următoare.

Până atunci, vă doresc zile frumoase cu mult soare și căldură! 




Un 2024 cât mai bun!

Pexels: Jill Wellington Sunt aproape 3 ani de când nu am mai scris aici și mai pe nicăieri. Prioritățile au fost altele, viața s-a scurs ori...