Miresmele copilariei (I)

Miroase a ardei copt şi a vinete coapte... Cine ar fi crezut că aici, în mijlocul unui oraş atât de gălăgios şi gri, poate să miroasă a vacanţă? Închid ochii, strivind două mărgele amare între pleoape, şi îmi amintesc de vacanţele mari din curtea casei părinteşti. August era doar începutul. Ne pregăteam deja de iarnă. Toată lumea muncea de zor printre legumele cu zâmbet încă văratic. Roşii, ardei, vinete, morcovi, varză, castraveţi etc. Asteptau cuminţi să devină pe rând provizii pentru cămara cu bunătăţi. 

Astfel, când gerul alb îşi făcea simţită prezenţa, singura noastră grijă, a copiilor, era câte întrebuinţări poate avea un strat pufos de zapadă.
Munceam cu drag atunci. Era obositor, dar şi frumos... Şi acum aş face la fel, dar... Vacanţele mari nu mai  există. Timpul nu s-a îndurat... Necruţător ca întotdeauna, a întors filele inocenţei una câte una până la epuizare... Iar copilăria şi-a luat tălpăşiţa mai repede decât credeam vreodată. A rămas în urma ei doar o povară imensă care stoarce lacrimi din când în când...

M-am bucurat de anii de copil ca de o carte care îmi place la nebunie şi pe care o citesc pe nerăsuflate, fără să-mi dau seama că o voi termina prea repede... Diferenţa este că pot oricând să recitesc orice carte, dar paginile copilăriei nu pot fi intoarse nicicând... decât în amintiri. Asta nu e de ajuns... Niciodată nu va fi de ajuns...