Monday, February 11, 2019

Poveştile mele: Adânci bătrâneţi (2)

Foto: Free photo 1510662 © Sergey Shapkin - Dreamstime.com
(Click pe link pentru Partea I)

N-avea Sofica timp de șezători și de îndrăgosteală, când umbla ca un titirez ziua întreagă să le țină în frâu, și de bine, de rău, reușea, așa mărunțică și firavă cum părea. Îi și plăcea să vadă totul pus la punct și avea o mare satisfacție să știe că ea singură le-a dat de cap.

Mai trecuseră vreo doi ani și Lampie nu avusese curajul să o oprească la vorbă, iar între timp venise vremea de armată. Cu sufletul mâhnit și sentimentele ascunse în suflet, plecă departe și în cei doi ani de armată veni acasă doar de patru ori. 

Penultima oară, tras de mânecă de prietenii lui din sat, a mers la o șezătoare, fără niciun gând anume, fără să se gândească vreo clipă că o va vedea acolo și pe Sofica. Amândoi erau deja la vârsta la care alți tineri din sat erau căsătoriți de ani buni, unii aveau și copii. Lampie a lăsat să treacă timpul pe lângă el cu gândul la Sofica, iar ea era prea prinsă în vârtejul treburilor zilnice și ocupată cu îngrijirea tatălui e tot mai bolnav, încât nu mergea la șezători niciodată, nu avea prietene și nici pețitori. Mergea prin sat doar cu treburi și oamenii se obișnuiseră cu felul ei de a fi, de a nu vorbi decât strictul necesar, de a nu răspunde la vorbele dulci ale vreunui tânăr care îndrăznea, din când în când, să se apropie mai mult. 

Sofica făcea tot posibilul să treacă neobservată, să fie băgată în seamă cât mai puțin. Se îmbrăca sobru, cu fuste lungi până în pământ. Singura pată de culoare era basmaua înflorată, ce-i acoperea părul bogat pe care uneori îl tăia singură cu foarfeca. Mergea cu capul în jos, ușor încruntată, ferindu-și ochii căprui și alungiți de privirile curioase. Saluta fiecare om ce îi ieșea în cale, doar pentru că așa se făcea pe la ei. Era totuși una dintre cele mai frumoase tinere fete din sat, deși zestrea era cam subțirică, dacă te luai după babele de pe la porți, care  cântăreau și măsurau pe fiecare din vorbe și priviri și apoi împărțeau vrute și nevrute în tot satul.

Într-o zi geroasă de iarnă, în care ningea necontenit, din patul în care zăcea de ani buni, nea Gelu, tatăl Soficăi, o chemă la el cu vocea-i răgușită. Se ridică cu greu în capul oaselor și o rugă să șadă lângă el. Sofica îl ascultă și se așeză pe marginea patului. Nea Gelu o apucă strâns de mână, căci era un efort imens pentru el să stea în capul oaselor.

- Fata mea, începu el, cu vocea stinsă. Ai trecut demult de vremea măritișului... De-ar fi doar gura satului care pune tot felul de povești pe seama ta, nu m-ar durea nici capul. Dar uite, am ajuns doar piele și os, de ani de zile îți sunt povară...
- Nu-mi ești povară, tăicuțule! sări Sofica.
- Simt că mult n-o mai duc, continuă el, de parcă nici n-o auzise. Sunt tot mai slăbit și nici să mănânc nu-mi mai vine. Fă-i tăicuțului tău un ultim hatâr, du-te la șezători și cată de te mărită, fata mea. Ăsta e singurul lucru care mă mai ține aici. Să te văd nevasta unui om în putere și harnic, și-apoi mi-oi încheia socotelile cu viața asta.

La auzul acestei rugăminți, Sofica îl privi cu ochii umezi și mari cât cepele, nevenindu-i să creadă ce auzea. Deja renunțase de ani mulți la ideea de familie, se vedea muncind din greu pentru gospodăria alor ei, având grijă de tatăl ei până la ultima suflare. Însă văzându-i privirea tulbure, ușor înlăcrimată, se uită pe fereastră pentru câteva clipe, să-și revină. 


- va urma - 


Sunday, February 3, 2019

Dorinţe pentru 2019


Iată-ne la început de februarie şi, uşor-uşor, (mă străduiesc să) implementez ce mi-am propus mental pentru acest an.

Primul an ca mămică m-a schimbat mult, în bine, aş vrea să cred.  Multe dintre mentalităţile uzate, adânc înrădăcinate, chiar greşite / inutile unele dintre ele, s-au zguduit din temelii. Încă se ţin binişor pe poziţii, dar pas cu pas, zi după zi, dărâm, repar, reclădesc, refac, adaug, îmbunătăţesc.


Pentru mine, cuvântul anului 2019 este schimbare. Sau, altfel spus, redefinire, redescoperire a sinelui, ce îmi doresc să ducă la schimbări multe şi pozitive în viaţa, casa şi familia mea. 


Simt nevoia de renovare mentală, spirituală. Simt nevoia de aer proaspăt, de nou, de refacere pe mai multe niveluri, de ieşire din monotonie. Am un soţ minunat, împreună avem un copil vesel, mâncăcios, sănătos, avem o casă a noastră, căminul nostru. Cu toate astea, e loc mereu de mai bine. În noi şi între noi, pentru noi. 


La asta îmi doresc să lucrez anul acesta. Nu îmi doresc schimbări majore, nu îmi doresc să mă înham la ce nu pot duce, dar îmi doresc să dau puţină strălucire lucrurilor pe ici pe colo, să mai pun un pic de culoare unde este nevoie, să aducă un pic de muzică unde a intervenit monotonia.


Schimbarea asta o să presupună mai multe treburi de făcut. Sunt mai multe cuvinte cheie pe care le voi activa şi le voi da o semnificaţie practică, fiecăruia la timpul lui. Deja lucrez la asta. Nu am un plan complicat, aş zice că nici măcar nu am un plan. Doar să fiu prezentă cât mai mult în propria-mi viaţă, chiar şi în cele mai banale momente. Sună bizar, însă în era în care trăim, cu tehnologia şi graba la putere, ajungem să fim simpli pioni, în loc de protagonişti în propriul film.


Voi detalia mai târziu ce anume îmi doresc să cuprindă această schimbare. Până atunci, faptele să-mi fie pe măsura dorințelor.

Săptămână cu spor şi soare vă doresc! :)




Friday, February 1, 2019

Poveştile mele: Adânci bătrâneţi (1)

Photo by Annie Spratt on Unsplash

Notă: Cum momentan nu mai am material pentru povestea Sorinei şi nişte mici probleme de sănătate m-au cam ţinut departe de activităţile mele recreative, mai ales de blog, am zis totuşi să mai public câte ceva din ce am deja scris. Nu e nimic grav 😊 Dar e suficient cât să nu mai am dispoziţia şi energia să ţes continuarea la ce am scris anterior.  Plus că micul pui de om activ şi jucăuş a beneficiat aproape integral de puţina energie pe care am avut-o în ultimele zile. Revin cât de curând cu povestea Sorinei. Şi eu sunt tare curioasă cum o să se termine 😋



Moș Lampie stă în pragul ușii încruntat. Are în jur de 80 de ani, deși dacă îl întrebi câți ani are, de fiecare dată răspunde supărat: "Prea mulți, nepoate, prea mulți! Nu m-o lua odată Domnicu' că tare grele-mi sunt bătrânețile..."



Are un păr des și alb ca un Moș Crăciun și adesea îl zărești prin bătătură, șontâc-șontâc în bastonul lui din brad, bolborosind pe sub mustața deasă și ninsă. De când i-a murit soțioara, baba Sofica, Dumnezeu s-o aibă în Sfânta Lui pază, moșu' a devenit tot mai ursuz și mai plin de vorbe aprinse pentru oricine și orice îi taie calea sau îi apare în fața ochilor. Ba curcile din curtea alăturată, ba o pisică hoinară ce îndrăznește să calce pe iarba de sub vie, ba un guguștiuc ce își cântă trilul cocoțat pe gardul de sârmă reparat de atâtea ori că e mai mult petice, ba un vecin ce trece distrat pe uliță fără să salute, ba pe altul care a închis poarta prea zgomotos, ba un câine ce latră înfundat undeva în depărtare, vremea ba prea caldă, ba prea rece pentru oscioarele sale bătrâne. 

Moș Lampie e doar o palmă de om, un pic mai înalt de un metru jumate, rotofei ca un butoi de varză murată, cu ochii mici și negri, în care se citește limpede că nu suportă prea mulți oameni prin preajmă. Nimic nu-i intră-n voie, nimic nu-l mulțumește, găsește cusur şi vină oricui cu atâta ușurință încât ai zice că pentru asta trăiește.
Obrazul și fruntea au adunat de-a lungul anilor ridurile sufletului său buhăit, ale supărărilor și neajunsurilor. 

Chiar și când trăia răposata, tot bodogănind și strâmbând din nas îl aflai, dar de când a rămas singur, tot mai rău i s-au înnegurat apele lui Moș Lampie. Baba Sofica a trecut la cele veșnice în urmă cu cinci ani. Îi duce lipsa, ca orice om care, încă din tinerețe, a împărțit cu femeia lui aceeași casă, același pat, aceeași viață, cu bune și rele. Îi duce lipsa mai ales în gospodărie, fiind nevoit să facă totul singur, de la cumpărături, la gătit și la curățenie. Mai vine o nepoată din când în când și-l mai ajută cu una-alta. Și băiatul cel mare, locuind la câteva zeci de kilometri distanță, îl vizitează o dată pe lună. Ceilalți doi sunt plecați departe, unul în nordul țării, celălalt în Franța. 

Oricum nu este prea încântat de vizite. Își dorește să îi ajute cineva cu treburile, dar să-l lase în plata Domnului. N-are chef de vorbă sau de companie.
Baba Sofica fusese o femeie mlădie și aprigă, trasă prin inel, vorba poetului. Cu părul negru și ondulat, adesea lung până la jumătatea spatelui, pe care și-l ascundea sub o basma înflorată încă dinainte să se mărite cu Haralambie, cum îl chema de fapt pe Moș Lampie, dar nimeni nu-i zisese vreodată așa. 

Intraseră în vorbă la o șezătoare, în satul lor natal, întins pe o câmpie, unde toată lumea știa pe toată lumea. Sofica și Lampie stăteau pe aceeași uliță și se cunoșteau din copilărie, când fuseseră într-o vreme apropiați. Se născuseră după primul război mondial. Copilăriseră împreună, el fiind mai mare cu doar doi ani decât ea. Se jucaseră adesea pe drumul prăfuit, cu ceilalți copii din sat, fuseseră vara la scăldat și iarna la săniuș, merseseră chiar și la seceriș împreună mulți ani la rând, familiile lor având câteva pământuri vecine. Atunci Lampie și Sofica, se alergau și se ascundeau printre spicele de grâu până unul dintre părinți le observa lipsa și îi chema la treabă.

Cu trecerea timpului, greutăți și necazuri venind peste familiile lor, joaca pe uliță a devenit o raritate. Ei au crescut, fiind nevoiți să muncească tot mai mult cot la cot cu cei mari. Lampie o mai privea din când în când pe Sofica din depărtare, la seceriș. Îi era dragă și ar fi vrut să se apropie de ea. 

Mai târziu, familia ei fusese nevoită să vândă mare parte din pământuri, iar mama ei murise, așa că Lampie n-o mai vedea decât foarte rar doar pe uliță, cum trecea ducând căldările cu apă de la fântâna din sat. Dădea "Bună ziua" și trecea mai departe, veșnic tăcută, grăbită să ajungă acasă unde nu-și vedea capul de treburi. Parcă nici nu-l cunoscuse vreodată, parcă nu fuseseră vreodată tovarăși de joacă, așa trecea pe lângă el.

Trăgea tare să le facă pe toate, tatăl ei fiind bolnav, iar celelalte patru surori ale ei se măritaseră, așadar rămăseseră toate la mâna și la mila ei. Avea vaci de trimis la păscut si de muls, grajduri și cotețe de curățat, avea de gătit, de spălat rufe la albie, cele câteva petice de pământ rămase de arat, de sădit, de cules. Astea și multe-multe altele.

(Click pe link pentru Partea a II-a)







Thursday, January 24, 2019

Poveştile mele: Cu ochii-n patru (4)

Photo by Ryan Moreno on Unsplash


Trase ușor aer în piept și răspunse cât de natural putea, căci milioane de fluturi începură să-i roiască prin stomac:

- Sigur, am timp de o cafea. Unde anume?, întrebă cu voce aproape șoptită.
- În centrul vechi e o cafenea micuță și retrasă. Să-mi dai numărul tău de telefon, te rog. Îți trimit adresa exactă, îi zise el în timp ce luă telefonul de pe birou pentru a nota numărul Sorinei și a-i trimite informația.
În timp ce ea i-l comunică, Matei își trecu mâna prin părul ei și adăugă, făcându-i cu ochiul:
- Asta rămâne între noi, dacă nu te deranjează.
- Sigur! Nu-ți face griji, răspunse ea cu vocea ușor chițăită de data asta.
-  Gata, ți-am trimis, îi zise repede. Acum hai să te conduc la colega mea, Beti, să probezi ochelari. În două minute am un alt pacient.

Ieșiră împreună din cabinet, își luară la revedere într-un mod formal și, în timp ce proba ochelari, Sorina visa cu ochii deschiși la ziua de mâine. Ce zi minunată! Nu-i venea să creadă cum se aliniaseră astrele în favoarea ei și abia aștepta să-l vadă din nou. Mâine va fi o super zi, presimțea asta! Un nou început pentru ea, știa sigur.
Își alese o pereche de ochelari cu rama arămie din plastic, cu forma exact cum își dorea: "ochi de pisică".
Urma să fie gata peste trei zile lucrătoare când abia aștepta să se întoarcă să-l vadă pe Matei. 

Plecă apoi spre casă plutind, purtată de fluturii ce-i fâlfâiau a dragoste în stomac. Nu mai vedea nimic în jurul ei. Nu observă că se înnorase foarte tare și nu mai era mult până la o ploaie scurtă de vară. Nu văzu cum oamenii treceau grăbiți pe lângă ea, încruntați și nervoși, să ajungă fiecare unde avea nevoie. Ea mergea agale spre metrou, rememorând fiecare clipă petrecută în cabinet, fiecare zâmbet al lui Matei. Matei! Ce nume frumos avea! Și arăta exact ca un personaj din telenovele latino-americane pe care le urmărea cu sfințenie. Viziona mereu un serial de la 7 seara. 

Odată o mințise pe mama ei că are treabă și nu poate să o viziteze la spital, după muncă, atunci când fusese internată vreo trei zile pentru niște investigații amănunțite. O vizita oricum sora ei mai mare, Amalia, care era preferata mamei. Așa că n-avea de gând să piardă serialul pentru un drum inutil la spital. Era una dintre micile ei plăceri, iar mâine avea s-o rateze, dar de data asta nici că-i păsa. 
Pentru posibila ei mare iubire putea să facă o excepție.

Ajunse la metrou și coborî după vreo zece minute când începu să plouă cu stropi mari și reci, răcorind aerul și asfaltul încins. Oamenii treceau acum și mai agitați pe lângă ea, care încotro, să se adăpostească. Însă ea se plimba prin ploaie, cum îi plăcea să facă ori de câte ori avea ocazia. În cele cinci minute pe care le avea de parcurs pe jos de la metrou spre casă, fu tot un zâmbet, chiar dacă se udase până la piele. Trecătorii o priveau mirați, ca pe o ciudată. Era singura căreia nu-i păsa de ploaie, așa că pentru prima oară nu-i păsa nici ce credeau unii și alții despre ea. 

În seara aceea, Sorina abia putu să mănânce de emoții și nerăbdare. Făcu un duș și îi luă aproape o oră să se hotărască ce o să poarte a doua zi la întâlnire. Alese pâna la urmă o rochie simplă și vaporoasă, turcoaz, culoarea cu care îi stătea cel mai bine. Era lungă până aproape de genunchi și avea un decolteu rotund, dar decent. Avea să-și lase părul desprins, să-și dea cu puțin rimel. Nu voia să exagereze cu aranjatul ca să nu se interpreteze greșit.

După ce se asigură că are totul gata pentru a doua zi, își făcu un ceai de tei ca să doarmă bine, deși era aproape sigură că nu va reuși din cauza fluturilor care îi roiau în stomac și a inimii ce îi bătea nebunește, mai să-i sară din piept. Se așeză comod în pat, privind în gol și creându-și în minte tot felul de scenarii despre cum urma să decurgă întâlnirea cu Matei. Spre miezul nopții adormi și se trezi dimineața, când alarma o făcu să tresară ca de fiecare dată.

Întinse mâna și apucă telefonul cu un gest scurt de pe noptieră, închise alarma, se dădu jos din pat și se îndreptă către baie.


- va urma - 

Tuesday, January 22, 2019

Poveştile mele: Cu ochii-n patru (3)

Photo by Edward Cisneros on Unsplash

(Click pe link-uri pentru Partea I şi Partea a II-a)

Dr. Dorobanțu era altceva, altă mâncare de pește, cum ar fi spus mama ei. Se vedea și se simțea că e un bărbat cult, stilat, care știa cum să trateze o femeie. El ar putea deveni acel Făt-Frumos la care Sorina visa de ani de zile, deși avusese parte doar de câteva relații dezamăgitoare. Era înalt și slab, dar bine făcut. Părea că merge la sală. Avea părul șaten închis, ochii albaștri ca cerul senin de vară, iar pielea ușor creolă. 

În ochii Sorinei, părea un prinț desprins din poveste care se purta atât de frumos cu ea, deci era posibil să o placă. Poate avea s-o invite la o cafea. Și apoi la dans. Iar dacă totul mergea bine, ar fi putut deveni chiar EL, alesul ei, iar ea aleasa lui. Inima îi bătea deja de emoții, simțea cum îi transpiră palmele și-și dorea să fi fost doar el și ea în cabinet în acele momente.

- Merci pentru ajutor, Andreea! Te poți retrage, i se adresă medicul asistentei care îi zâmbi Sorinei, dându-i drumul la mână. 

Andreea ieși din cabinet, iar dorința Sorinei se îndeplini, rămaseră singuri. 

- Ia loc aici, te rog!, o invită dr. Dorobanțu, iar Sorina observă că acum o tutuia. Asta trebuia să însemne ceva.

Ușor amețită, se ridică de pe scaunul din fața panoului cu litere, se așeză pe celălat scaun, față în față cu medicul. Acesta începu să-i povestească ce a observat în urma măsurătorilor.

- Ai o ușoară miopie, nimic avansat. Trebuie să porți ochelari sau lentile tot timpul cel puțin jumătate de an și apoi vedem. Cel mai probabil va fi suficient. Preferi ochelari sau lentile de contact? Avem o gamă variată pentru ambele opțiuni, chiar aici, în clinică.
- Hmmm, aș prefera ochelari momentan, răspunse Sorina.
- Ok, îți scriu acum o rețetă și te poți duce la colegele mele din clinică să îți alegi rama și să faci comanda, dacă dorești să îi cumperi de aici. Deci... Alexe Sorina Mihaela... Frumos nume, îi spuse privind-o și mai pătrunzător decât înainte.
- Mulțumesc, răspunse ea roșind ușor.
- Apropo, poți să-mi spui Matei, dacă vrei. 
- Cum vrei tu..., Matei, îndrăzni ea.
- Asta e a ta, îi întinse rețeta. Mâine lucrez tot dup-amiază, de la 2. Ce-ai zice de o cafea pe la 12, dacă ai timp?, continuă el.

"Wow!", își spuse Sorina. Nu-i venea să creadă că tot ce visase cu câteva minute mai devreme devenea realitate atât de repede! A doua zi mergea la muncă, fiind joi, dar nu-i păsa. Avea să plece în pauza de prânz și ar fi sunat să spună că întârzie un pic, dacă era cazul. Găsea ea o scuză. Nu putea să rateze o asemenea șansă să-și trăiască basmul mult visat.


- va urma -

Sunday, January 20, 2019

Poveştile mele: Cu ochii-n patru (2)

Photo by Sharon McCutcheon on Unsplash
🔼(Click pe link pentru Partea I)🔼

După încheierea programului de muncă, Sorina se grăbi să ajungă la cabinet, dar întârzie 5 minute din cauza traficului din capitală. Uşor ruşinată, intră şi se prezentă asistentei, cerându-şi scuze că a întârziat. Asistenta îi zâmbi cu înţelegere şi îl anunţă pe domnul doctor Dorobanţu că pacienta a sosit. O rugase pe aceasta să ia loc câteva minute până va fi invitată în cabinet.

Sorina se conformă și vruse să scoată telefonul din geantă. Atunci medicul ieși din cabinet și o invită înăuntru. Sorina îl privi și simți cum se înroșește ușor. Își imagină că domnul Dorobanțu este un bărbat în vârstă, nici ea nu știa de ce. Era însă un tip în jur de 30 de ani, drăguț, cu ochi blânzi și un zâmbet larg, cuceritor, cel puţin așa i se părea ei. Sorina își reveni din stare într-o secundă, îl salută pe medic și intră în cabinet.

- Luați loc, vă rog!, o invită domnul doctor.
Sorina mulțumi și se așeză.
- Spuneți-mi, ce problemă aveți, continuă el.
- Ăăă, știți, lucrez foarte mult pe laptop și cred că mi-a slăbit un pic vederea, răspunse ea aproape șoptit.
- Am înțeles, spuse medicul zâmbind.
- Înainte de orice, îndrăzni Sorina, aș vrea să vă spun că nu prea suport să mă atingă cineva în zona ochilor. E o chestie din copilărie, termină ea repede fraza, roșind și frământându-și mâinile în poală.

Dr. Dorobanțu zâmbi din nou. Părea un zâmbet sincer și luminos, genul de zâmbet cu care nu era obișnuită, care venea dincolo de mimica feței. Era un zâmbet plin, cu început și sfârșit, un zâmbet cu toată fața, cu toți porii, din ochi și suflet deopotrivă. Așa-l privea fascinată Sorina, analizându-l mental, când vocea lui calmă o trezi din amalgamul de gânduri.
- În cazul ăsta, nu vă faceți griji, o s-o chem pe asistenta mea, Andreea, să ne țină companie.

Se scuză și ieși din cabinet, întorcându-se cu o tânără asistentă la fel de zâmbitoare. Sorina nu-și amintea când a văzut ultima oară oameni zâmbind așa mult, mai ales într-o clinică. Dar era o clinică privată și probabil că personalul era ales pe măsura prețurilor piperate pe care le practica.

- Andreea, fii drăguță și ține-o de mână pe domnișoara cât facem controlul, i se adresă medicul asistentei. Așaaa, mulțumesc.

O rugă pe Sorina să privească pe rând în două aparate pentru diverse măsurători. Apoi o rugă să citească literele și cifrele de pe panou. Reuși să le citească pe toate, inclusiv pe cele din ultimul rând scrise foarte mic, deși cu o oarecare dificultate. Atunci Dr. Dorobanțu îi puse cu mare grijă o pereche de ochelari speciali, Sorina tresări, nu când metalul ochelarilor îi atinse fața, ci când mâinile lui îi atinseră în treacăt tâmplele și simți cum roșește ușor. 

Uitase de așa-zisa ei fobie și de toate în acele momente. Nu era genul de fată care să se piardă ușor cu firea, însă domnul doctor avea ceva care o făcea să vibreze la fiecare cuvânt. Poate era și din cauza zilei superbe de vară și a luminii soarelui care se revărsa în tot cabinetul, umplându-l de o lumină plăcută. Poate era și faptul că nu mai fusese de multă vreme în preajma unui bărbat atât de fermecător. Nici ea nu știa. Mai avusese parte de câteva flirturi în serile ei de karaoke, care uneori se terminau cu nopți petrecute în brațe străine, în patul ei sau ale acelui el. 

Toate astea fuseseră doar niște experiențe trecătoare pe care își permitea să le trăiască pentru că toate fetele pe care le cunoștea făceau la fel și nu voia să fie ea mai prejos. Altfel, ea visa la un Făt-Frumos pe un cal înaripat și de fiecare dată când se culca cu vreun tip care o agățase în cluburile unde cânta, mintea ei începea imediat să țeasă scenarii care se terminau cu clasicul "Și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți". 

Însă în ziua următoare, presupusul Făt-Frumos dispărea cine știe pe unde, iar ea rămânea din nou singură, plângând în pernă noaptea târziu până adormea cu părul mototol și fața buhăită.


- va urma -


Friday, January 18, 2019

Poveştile mele: Cu ochii-n patru (1)

Photo by Julia Caesar on Unsplash


Sorina se privea în oglindă în timp ce își aranja părul cu un ondulator de ultimă generație. Îl comandase de pe un site online după nenumărate căutări și voia să-l testeze imediat după ce desfăcuse coletul.

Avea un păr drept şi galben ca mierea, lung până la jumătatea spatelui. Nu şi-l îndreptase și nu-l vopsise niciodată. Era aşa de la natură şi lipsit de volum. Şi-l ţinea de regulă strâns într-o coadă de cal sau într-un coc improvizat rapid şi uşor nearanjat.
Se îngrijea destul de mult, ca orice femeie care se respectă, deși nu era foarte cochetă. Fără a avea obligaţia unei relaţii de mai bine de doi ani, Sorina nu punea accent pe machiaj sau aranjare excesivă. Era o tipă drăguţă, dar care nu atrăgea atenţia la prima vedere.


Însă ochii căprui întunecaţi şi sprâncenele bine arcuite, buzele subţiri şi frumos conturate, tenul de porțelan şi nasul uşor în vânt îi dădeau un aer misterios şi o făceau atrăgătoare pentru unii bărbaţi. Avea chipul bunicii ei din tinereţe, farmecul ei discret de odinioară care atrăsese privirile bunicului ei şi care îi cucerise sufletul fără cale de întoarcere.

Dacă o întrebai cu ceva timp în urmă de ce nu încearcă să-și onduleze părul, să-i dea un pic de volum, ar fi răspuns că ea nu are de gând să și-l strice cu tot felul de aparate, chiar dacă nu arată foarte bine. Măcar e sănătos și natural. Nu avea de gând nici să-l încrețească, nici să-l vopsească în vreun fel vreodată. Dar Sorina nu prea era genul care să-și respecte promisiunile față de ea însăși. Mai ales atunci când încerca să impresioneze pe cineva. Ceea ce se întâmpla cu o oarecare regularitate.

Își permitea ei însăși să-și calce principiile atunci când lucrurile nu îi ieșeau așa cum își dorea. Dintr-un motiv similar a decis să își onduleze părul, în speranța că va impresiona pe cine trebuie, iar basmele care luaseră naștere în mintea ei vor deveni realitate. 

Sorina lucra într-o corporație de aproximativ patru ani, iar orele de muncă petrecute în faţa calculatorului îi cam afectaseră vederea. Observă că descifrează scrisul foarte mic din ce în ce mai greu, ceea ce nu pățise niciodată până atunci. Avea 31 de ani și își dorea să nu aibă probleme cu vederea așa de devreme, însă îi era teamă să meargă la oftalmolog. Nu se temea de o eventuală pereche de ochelari. Gândindu-se mai bine, i se părea chiar șic. Mai ales că forma feței îi permitea să poarte genul acela de ochelari "ochi-de-pisică", pe care și prietena ei cea mai bună îi purta de ceva timp.

Însă dintr-o întâmplare din copilărie dezvoltase o oarecare fobie atunci când venea vorba să îi atingă cineva ochii. Se juca în fața casei, împreună cu ceilalți copii din satul bunicilor, iar unul dintre ei, a început să arunce în ea cu nisip. O mare cantitate de nisip i-a intrat în ochi, rănind-o. Bunica a dat fuga cu ea la dispensarul din apropiere și medicul de acolo i-a curățat ochii cum a putut mai bine, în timp ce Sorina urla cât o țineau plămânii. Avea doar șase ani și, chiar dacă întâmplarea nu îi afectase în niciun fel vederea, a rămas totuși traumatizată și nu suporta să simtă nimic în zona ochilor.

De asta a tot amânat vizita la oftalmolog. Până la urmă, neavând de ales, obţinuse o trimitere de la medicul de familie. Sună la cabinetul medicului oftalmolog ce îi fusese recomandat şi se programă pentru a doua zi la ora 6 seara.


- Click pe link pentru Partea a II-a -

Wednesday, January 16, 2019

Poveştile mele: Aura şi Lucian (3)

Photo by Vincent Guth on Unsplash
(Click pe link-uri pentru Partea I şi Partea a II-a)

Aura era o fire energică, îi plăcea să călătorească, să umble fără limite, să zburde neîngrădită în orice loc interesant îi ieșea în cale sau îi trecea prin minte. Părul negru, tuns mereu bob, și fața rotundă ca o lună plină o făceau să pară un copil etern. Era singură la părinți și fusese crescută într-un stil asemănător, călătorind cu aceștia de câteva ori pe an, fie în țară, fie în afară. Avea 27 de ani și își dorea să  vadă cât mai multe, să cunoască oameni interesanți, să nu fie condiționată de nimeni și de nimic. 

Îl iubea pe Lucian, altfel nu ar fi petrecut atâta amar de timp lângă el. Adora să fie cu el, să hălăduiască împreună unde vedeau cu ochii, să iubească și să se simtă iubită cum nu mai fusese vreodată. Însă ideea de măritiș nu îi surâdea deloc. Îi dădea impresia că, odată căsătoriți, ar fi fost legați într-o rutină pe care o întâlnise adesea la cuplurile pe care la cunoșteau. Ar fi fost nevoiți să devină oameni "serioși", cu job-uri stabile, să aibă copii, mai ales că Lucian era topit după copii. Se schimba total când îi vedea, parcă tânjind să aibă și el. Aura observase asta în mai multe rânduri și i se părea tare dulce văzându-i reacțiile adorabile. Nu se gândise niciodată mai departe de atât, deși el era mai mare decât ea cu patru ani și jumătate. 

Poate n-ar fi trebuit să gândească așa. Erau niște prejudecăți ca multe altele cu care crescuse și își promisese că o să se descotorosească de ele prin toate mijloacele posibile. Voia să trăiască lejer, cu mintea și inima deschise, să judece cât mai puțin și să asimileze cât mai mult; despre oameni, despre locuri, despre viață, despre ea însăși. 

Cât gândea ea așa, cu ochii închiși, cu capul sprijinit pe umărul lui, Lucian adormise. Își dădea seama după respirația ușoară și lungă ce-i însoțea chipul senin. O fâșie de lumină de la luna ce trona pe cerul senin de primăvară îi dădea un aer angelic. Îi venea să îi prindă capul cu mâinile și să-l sărute vârtos. În schimb, se ridică într-un cot, îl privi cu drag și-l sărută ușor pe frunte. Se lăsă la loc pe umărul lui. Poate lucrurile nu erau chiar așa de ciudate cum îi păreau cu doar câteva minute în urmă. Doar îl iubea și el o iubea. Asta trebuie să fie de ajuns, nu? Cu acest gând, Aura căzu într-un somn adânc și se trezi în zorii zilei odată cu soarele și cu Lucian al ei.

"Lucian al ei"... 

Aura privește absentă peisajul ce i se derulează cu repeziciune în fața ochilor. Trenul gonește printre dealuri acoperite cu vaste păduri de stejari , printre sătuce uitate de lume, unde casele zac pe coline, una ici, una colea. Este singură în compartiment și nu-și poate dezlipi privirea de la geam. Stejarii ard pur și simplu sub mâna de artistă a toamnei. Nuanțele de roșu, galben și portocaliu se amestecă armonios sub ochii ei mari și ar vrea să nu se termine niciodată tabloul ăsta ce pare nesfârșit. 

Deodată își dorește să nu mai ajungă la destinație, să rămână așa în tren, singură, cu gândurile-i încâlcite, urmărind cum toamna își face de cap prin păduri. Îi era de ajuns. N-avea nevoie de nimic altceva. Poate doar de ceva care să-i scoată din minte cuvintele astea cu amintirile-i dulci-amărui cu tot. Lucian nu mai era al ei, nici ea nu mai era a lui.

Și ea tot călătorea, tot umbla, însetată de nou, de mișcare continuă, de schimbare. Oricât de mult durea încă - trecuseră doar cinci luni -, să rămână într-un singur loc nu era opțiune pentru ea. Iar cu Lucian acolo ar fi ajuns. 
Lucian - tipul șaten cu ochii negri și misterioși care o cucerise când era cel mai puțin interesată să aibă o relație, cu părul tuns mereu periuță, cu suflet cald și bun, atent la detalii, mai ales când era vorba de ea; tipul îndrăgostit care și-a luat zile întregi de concediu, chiar și fără plată, ca să o însoțească în călătorii prin țară și printre străini. Cel care a cerut-o în căsătorie pe neașteptate, când ea nu era pregătită, deși îl iubea. Oare cum vine asta? 

Era prima toamnă fără el după trei ani și jumătate și totul se simțea atât de ciudat, atât de gol.
Prima toamnă fără Lucian al ei...


- Sfârşit - 

Notă: iniţial, acesta a fost finalul. Dar dezvoltând mult mai mult şi mai stufos alte idei de poveşti, mi se pare nedrept pentru această poveste să fie atât de scurtă. Drept urmare, intenţiobnz să o lungesc puţin, în viitorul apropiat. Sper că v-a plăcut ce aţi citit până acum :)




Wednesday, January 9, 2019

Poveştile mele: Aura şi Lucian (2)




(Click aici pentru partea I)

Atunci, i-a întins un inel improvizat dintr-o floare galbenă de untișor. Culoarea ei preferată îi deveni atunci străină, pentru o clipă i se păru că visează și a avut un sentiment tare ciudat că, undeva, la celălalt capăt al lumii, o stea luminase pentru ultima oară.
Revenindu-și în fire, Aura i-a zâmbit conștient, s-a așezat lângă el, i-a strâns în pumni mâna în care ținea inelul, l-a sărutat apăsat pe buze și, lipindu-și fruntea de a lui, i-a spus în șoaptă:
- Nu încă... Îmi pare rău...

Zâmbetul ce strălucise pe chipul lui Lucian până atunci, pălise la fel ca soarele ce apunea roșcovan peste dealuri.
O strânse tare în brațe, o sărută pătimaș și îi spuse tot în șoaptă:
- Nu-i nimic...
- Te iubesc, dar...
- Șșșșș... E ok, pe bune. Nu știu ce m-a apucat..., spuse punându-i un deget pe buze și privindu-l adânc în ochi.

Aruncă floarea, îi zâmbi ca de obicei, și adăugă, străduindu-se să pară cât mai relaxat:
- E timpul să mergem. Curând se întunecă. 

Își strânse rucsacul din iarbă, o luă de mână și porniră tăcuți spre sat unde sperau să găsească găzduire pentru noaptea aceea. Plecaseră pe nepusă masă, cum aveau obiceiul, știind că vor găsi și de data asta un colțișor pentru ei. Nu-și luaseră cortul, ia mașina era la service de o săptămână, după micul accident pe care îl avusese Lucian.
Soarele se zărea tot mai puțin și cerul ardea tot mai tare, în timp ce ei coborau spre sat, pe o potecă, trăncănind, cântând, râzând, îmbrâncindu-se în glumă unul pe altul, cum le plăcea să facă, să treacă timpul mai ușor.

Ajunși în sat, au găsit repede o cămăruță într-o casă mică și puțin părăginită. În față era o curticică, o palmă de pământ unde zăceau o măsuță rotundă din lemn cu vopseaua scorojită, un scaun la fel de scorojit, sub un nuc bătrând care umbrea toată bătătura și o bună parte din străduță.
Camera lor era joasă, cu pereții îngălbeniți de vreme, acoperiți cu carpete ponosite, dar curate. Baba Chiva, proprietara, era singură de mulți ani și nu mai avea puterea să se ocupe de casă cum se cuvenea.
Aura și Lucian nici nu aveau nevoie de mai mult. Aveau un pat micuț în care încăpeau amândoi dacă se înghesuiau un pic. 

Au mâncat turtele cu brânză pe care baba Chivuța le-a făcut special pentru ei, s-au făcut comozi în cămăruța puțin luminată de un bec aprins în tavanul jos, s-au întins pe pat și s-au strâns obosiți în brațe. Amândoi se gândeau la situația de mai devreme din poieniță, erau puțin confuzi în sinea lor, dar evitau să vorbească despre asta.



Click pe link pentru continuare:

Monday, January 7, 2019

Poveştile mele: Aura şi Lucian (1)

sursa fotografie: unsplash.com
Până nu demult, lumea ei era el. În trei ani, au învățat împreună să iubească, să se accepte unul pe celălalt așa cum sunt, cu sufletele ciobite și trupurile imperfecte. Au umblat împreună hai-hui, braț la braț, mână de mână, cu acea sclipire în priviri pe care numai oamenii ce ard continuu de iubire o au. Au umblat pe coclauri, pe patru și pe două roți, pe picioarele lor cel mai des, au bătut câmpiile și munții în lung și în lat. Au confecționat amintiri de vis, iar pe unele le-au închis în obiectivul unui aparat foto, nelipsit din lungile lor escapade. Pe altele, le-au ascuns cu grijă în inimă, departe de uitături curioase, păstrându-le ca pe niște pietre prețioase, doar pentru ei.

El a cules flori pe care i le-a pus cunună în păr, ea le-a sărutat pe fiecare cu drag si le-a uscat, le-a pus deoparte, scriind câte o poveste despre ei doi, despre fiecare popas, despre cununi de flori și de stele ce le făceau zilele și nopțile mai frumoase și mai profunde.
Au dormit înghesuiți într-un cort mic, ținându-și de cald unul altuia, pierzându-se în promisiuni șoptite și în bătăi de inimi ce deveneau tot mai puternice, mai conturate, mai unite.

Alteori, în nopțile calde, se întindeau pe pătură prin vreo fâneață, cu privirea pierdută către cerul aprins de milioane de luminițe. Atunci simțeau că asta își doresc cel mai mult în viață: să trăiască cele mai simple și frumoase momente împreună, să pășească drept înainte oricât de alunecos ar fi terenul uneori sau oricât de multe ploi s-ar abate asupra lor. Știau amândoi că și sub cea mai prăpădită umbrelă e loc pentru doi oameni care stau îmbrățișați.

Era o zi cu mult soare, cu mult albastru în văzduh, cu multe flori de câmp în rucsacul Aurei, cu un zâmbet larg și ghiduș pe chipul lui Lucian.
Au făcut un popas într-o poieniță, trăgându-și sufletul după un traseu la pas printr-o pădure la poalele munților. Erau îmbujorați și fericiți. S-au descălțat și s-au întins pe iarba verde, printre firele ce le gâdilau tălpile și fața. Au stat așa câteva minute, cu ochii închiși, sorbind prin toți porii aerul răcoros al pădurii. La un moment dat, Aura l-a simțit pe Lucian cum se ridică de lângă ea, dar i-a fost lene să-l întrebe ce face, așa că a rămas neclintită, cu ochii închiși.

L-a auzit îndepărtându-se, iar apoi cotrobăind în rucsac, la câțiva metri mai încolo. A deschis un ochi și-l privea curioasă. L-a văzut cum a lăsat rucsacul, s-a uitat către ea zâmbind, apoi a smuls o floricică din iarbă, și preț de câteva secunde a meșterit ceva. Atunci Aura s-a ridicat în picioare și s-a apropiat de el curioasă și mirată deopotrivă. Nu înțelegea ce tot face.
În acel moment, el s-a întors către ea, s-a așezat într-un genunchi în fața ei și a rostit vorbele pe care le-a auzit prin filme și le-a citit în cărți de nenumărate ori.

- Aura, vrei să fii soția mea?, întrebă Lucian cu un tremur în glas pe care nu-l cunoscuse până atunci.

Click pe link-uri pentru continuare:
- Partea a II-a
-Partea a III-a