Friday, August 30, 2019

Mi-e sufletul plin...


Mi-e sufletul plin de nostalgii,

De tot ce vrei şi ce nu vrei să ştii,
De doruri, de tristeți şi bucurii,
De soare, de senin înalt şi ceruri gri.

Mi-e sufletul plin de nescrisă poezie,
De amintiri, de haos şi de armonie,
De flori, de fluturi şi de ploi mărunte,
De verde crud, de aripi şi de curcubeie frânte.

Mi-e sufletul plin de-o blândă primăvară,
De prea multe poveşti, de-o toamnă dulce-amară,
De fulgi de nea şi de păduri tăcute,
De maci, de levănțică şi vară pe trecute.

Mi-e sufletul plin de mine şi de tine,
De negri demoni, de lupte şi de bine,
De stele căzătoare şi iubire,
De viață, vise şi bucăți de fericire.


Thursday, August 29, 2019

86 vs. 33




Unul dintre citatele mele preferate este "Ceea ce nu trăim la timp, nu mai trăim niciodată."  al lui Octavian Paler.  De foarte multe ori m-a apăsat greutatea acestor vorbe în diverse situații din viață, când am lăsat lucruri "pentru mai târziu", iar "mai târziu" devine "prea târziu", contextul nu mai e favorabil sau potrivit pentru ceea ce am amânat.

În acelaşi registru, îmi dau seama că uneori, ceea ce nu scriu la timp, nu mai scriu niciodată. Pentru că nu mai are sens, pentru că nu mai simt ceea ce simțeam atunci când mi-a venit ideea prima oară şi aş scrie automat.

Un caz concret este un text pe care l-aş fi intitulat după o povestioară de-a lui Ionel Teodoreanu: "Bunicul a fost, bunica este." 

Nu mai ştiu exact ce voiam să scriu. Am lăsat ideea suspendată de mai mulți ani, iar bunica s-a stins şi ea anul acesta în iunie.

Ar fi împlinit 86 de ani în iulie, 86 fiind şi anul meu de naştere. Iar eu am împlinit 33 anul acest, 33 fiind anul ei de naştere.

Textul de care ziceam mai sus nu mai are sens, dar voi scrie altceva curând despre ei doi, bunicii mei, în casa şi curtea cărora am petrecut multe zile de vacanță, ce mi-au marcat frumos copilăria.





Tuesday, August 27, 2019

Jurnal (8) - marți, 27 august 2019


✿ Pentru azi… 
marți, 27 august 2019, 11:30 dimineaţa la birou

✿ Afară…  este încă prea cald. Toamna se lasă aşteptată 
✿ În bucătărie… a gătit soțul ieri. Supă de pui şi mâncare de cartofi cu afumătură.
✿ În casă… Linişte, ordine, curățenie la superlativ. Copilul e la bunici, casa e goală
✿ Sunt îmbrăcată…  rochie office neagră cu flori colorate. A doua zi de muncă după lungul şi totuşi insuficientul concediu de creştere a copilului. 
✿ Citesc… Tot asta: "Ce se întâmplă în iubire" - Alain de Botton 
✿ Scriu... Urmează noutăți pe blog
✿ Intenționez… să fac un set de analize generale şi câteva controale medicale de rutină
✿ Mă gândesc… ce bine îi este lui David la bunici şi mă bucur că nu ne simte lipsa.
✿ Îmi dorescZile însorite, dar mai răcoroase 
✿ Sunt recunoscătoare… pentru că i-a trecut răceala lui David.
✿ Aştept cu nerăbdare… weekendul să-mi văd puiul
✿ Îmi place… că în această perioadă găsesc fructe bune şi gustoase de sezon
✿ Nu-mi place… cum s-a schimbat clima şi cum nu mai suport căldura ca înainte de naştere. Schimbările hormonale să fie de vină?
✿ Săptămâna care a trecut… a fost ultima din concediul de maternitate. Nu-mi vine să cred cât de repede a trecut un an şi zece luni! Parcă ieri îl țineam prima oară în brațe pe David bebe dulce!
✿ Ieri… A fost prima zi de muncă. De fapt, n-am lucrat nimic încă. Am reluat legăturile cu colegii vechi şi i-am cunoscut pe cei noi.
✿ Azi... o nouă zi de muncă, la fel de liberă.
✿ Planuri pentru sfârşitul săptămânii… Timp de calitate cu David
✿ Câteva planuri pentru săptămâna care urmează…  Nimic special
✿ Un citat preferat pentru azi... "Copiii tăi au nevoie mai mult decât orice să-i iubeşti pentru ceea ce sunt, nu să-ţi consumi tot timpul încercând să-i corectezi.” - Bill Ayers
 O fotografie de săptămâna trecută...







*** idee de jurnal preluată de la bloguri prietene*** 



Tuesday, August 20, 2019

Poveștile mele: Plan pentru viață (1)



Pe aleile pustii ale micului parc de la periferia orașului, începu să se simtă toamna. Copacii colorați în frunze ce stăteau să cadă aveau un aer de magie, de basm cu final fericit.

Corina pășea încet pe o alee singuratică și privea în depărtare la cei ce făceau jogging, în lumina unui soare blând de octombrie la amiază.

Se așeză pe o bancă. Strânse în mână o frunză îngălbenită și scăpă un suspin. Brusc, sinuciderea nu i se mai părea o ideea atât de rea. Toate știrile despre sinucideri care îi ajunseseră la urechi până atunci începură să capete sens. Îi blamase mereu pe cei ce recurgeau la acest gest de a-și încheia socotelile cu viața.

Nu înțelegea în ruptul capului cum poți să lași în urmă soț sau soție, copii, cățel, pisică, familie, fără cel mai mic regret. Acum lucrurile se schimbaseră. Înțelegea. Înțelegea cum viața însăși se simțea ca o povară de care nu te puteai nicicum descotorosi, nu o puteai nici porționa ca să pară mai ușoară, nu puteai să te ascunzi și nici să ceri ajutorul.

Plus că ea avea avantajul de a fi a nimănui. Avea 43 de ani și un istoric de trei căsnicii eșuate, finalizate cu divorțuri ce s-au încheiat anevoios și urât. Nu avea copii, frați sau surori. Părinții îi pierduse în urmă cu puțin ani, ambii bolnavi de cancer. Nu avea cine să sufere după ea. Locuia într-o garsonieră cumpărat cu chiu, cu vai după ultimul divorț și lucra ca editor de duzină la un trust media.

Era un job destul de bine plătit, dar monoton și fără viitor. Cel mai adesea, prelucra știrile din alte surse, pentru paginile unei reviste glossy.

Altfel, viața îi era plictisitoare. Nu avea prieteni apropiați, nu frecventa niciun club sau vreo sală. Ieșea rar în oraș de una singură și nu avea de ce să mai continue o viață complet lipsită de sens.

Își și imagina comentariile răutăcioase la adresa sinuciderii ei: "S-a mai sinucis o grasă!" sau "Uite, încă o distrusă!", "Pfff, a mai scăpat lumea de o proastă!"

Avea 1,70 m și 95 de kilograme. Era, ce-i drept, supraponderală, dar nici nu avea grijă ce mânca. Avea un stil de viață complet nesănătos. De la ultimul divorț, își promise că nu va mai găti în veci, și-așa nu i-a plăcut niciodată. O făcea doar din obligație, ca să-i satisfacă pe nesătulii cu care se încurcase la starea civilă.

Mânca adesea covrigi, sandvișuri, pizza și fast-food. La muncă, mai comanda câte o ciorbă, de poftă.

Acum se gândea la cea mai bună metodă de sinucidere. Otravă? Medicamente cu alcool? Somnifere? Metrou? Tăiat vene? Era o chestie la care trebuia să se gândească pe îndelete, din momentul în care ar fi luat decizia să-și pună capăt zilelor. În fond, avusese o viață de rahat. Măcar la moarte să nu sufere.

- Citește partea a II-a aici












Monday, August 19, 2019

Poveştile mele: Cu ochii-n patru (5)

Photo by Brandi Redd on Unsplash



Citeşte părţile anterioare, accesând link-urile de mai jos:


Sorina se ridică brusc din pat, făcu un duș lung, se îmbrăcă repede, se pieptănă și își dădu cu rimel, afișând în oglindă în tot acest timp un zâmbet pe care nici ea nu și-l cunoștea.

Apoi ieși în hol și se privi lung în oglinda dressing-ului, aranjându-şi rochia ce-i venea atât de bine... Era atât de încântată de design-ul rochiei, de culoare, de formă, încât nici nu se gândea ce avea să-i dăruiască viața de acum înainte.


Iar viaţa, în lumina blândă a soarelui vară, parcă se îmblânzea şi ea. Nu-i pregătea momentan decât o întâlnire cu omul de care se îndrăgostise atât de ușor, care îi intrase în inimă și nu avea de gând să-l scoată de acolo vreodată. 


Își luă geanta în care strecură un luciu de buze ușor colorat, se asigură că are tot ce-i trebuie și ieși pe ușă aproape dansând.


Pășind în stradă, coborî pentru o clipă din nori și gândul îi zbură brusc la mama ei. Nu avusese niciodată o relație bună cu ea și deja se întreba când ar fi momentul potrivit să îi povestească despre noua ei iubire. Mama ei, Olga, a fost mereu băgăcioasă și cicălitoare, voia să știe fiecare pas al Sorinei și al Amaliei, voia ca ele să-i povestească totul despre viața lor, ca unei confidente, însă Sorina era de părere că Olga nu-și câștigase acest privilegiu, ci dimpotrivă.


Sorina nu se simțise niciodată iubită de mama ei. Uneori se mințea și voia să creadă că i se pare, dar comparativ cu Amalia, ea fusese Cenușăreasa, iar sora ei, una dintre surorile vitrege.


Chiar în seara aceea urma să se întâlnească cu Amalia. Venea la ea să-i aducă niște cărți pe care i le dăduse cu împrumut acum o lună. De atunci abia schimbaseră trei cuvinte pe Whatsapp. Nici cu ea nu avea o relație prea apropiată. Vorbeau rar și superficial.


Sorina își invidia în sinea ei sora pentru relația pe care o avea de aproape cinci ani cu Ștefan. Erau perechea ideală, erau mereu împreună și păreau atât de fericiți că Sorina nu suporta să îi vadă prea des. Da, era geloasă și dacă ar fi întrebat-o cineva vreodată, nu s-ar fi sfiit să recunoască.


Amalia a avut dintotdeauna tot ce Sorina doar a visat: iubirea și atenția mamei lor, studii la o facultate de prestigiu, un job minunat în publicitate cu multe contracte, o relație stabilă și perfectă, un iubit chipeș și educat, care o iubea și o răsfăța ca pe o prințesă.


Abia aștepta întâlnirea de diseară să-i spună Amaliei că a venit și rândul ei să fie fericită. Na! Și o să fie chiar mai fericită decât ea, o să vadă! 


Frământările îi fuseră risipite de un clinchet al telefonului. Era un mesaj de la Matei în care îi spunea că o așteaptă azi la prânz, cum au stabilit. Sorina răspunse repede, cu mâinile tremurânde, adăugând un pupic la finalul mesajului.


Gândurile negative i se risipiră și începu să viseze din nou la întâlnirea cu Matei, la viața frumoasă ce spera să o aibă împreună. Era sigură că, de data asta, și-a găsit, în sfârșit, bărbatul ideal pentru ea, pe care îl așteptase atâția ani și pe care îl merita din plin. Era fericită!




Sunday, August 18, 2019

Poveştile mele: Acel tip (1)

Photo by Jesper Aggergaard on Unsplash
George era acel bărbat care făcea toate fetele să râdă, să-şi dorească să iasă cu el la o cafea cel puţin o dată. Şi nu numai la o cafea.

Era tipul care nu a avut niciodată o relaţie serioasă şi nici nu părea să tânjească după aşa ceva. Pierdea adesea nopţile prin cluburi, adăugând noi şi noi nume pe lunga listă de cuceriri, nume pe care le uita imediat ce erau rostite.


Era genul de bărbat care nu credea în dragoste, în compromis, în sentimente şi emoţii. Nu voia decât să se distreze şi să se simtă bine.


George avea ochi verzi jucăuşi, păr castaniu nearanjat, un zâmbet copilăresc, dar fermecător ce atrăgea privirile destul de repede. Era antrenor de fitness la o sală din centrul capitalei.

Chiar acolo, intra zilnic în contact cu tinere frumoase, cu trupuri bronzate la solar, buze voluptoase și forme generoase, îmbunătățite chirurgical, pe ici, pe colo.

Le studia pe fiecare în parte, se amuza în sinea lui cum se prefăceau neștiutoare doar ca să îi ceară ajutorul, pentru ca, la un moment dat, unul dintre ei să facă următorul pas, să îl invite pe celălalt la o petrecere, la o cafea, într-un club.

De ambele părți, era clar că nu există așteptări serioase. George accepta sau făcea astfel de invitații mai multe în același timp. Era convins că niciuna dintre tinerele agățate nu are altfel așteptări de la el. El voia distracție, ele la fel. 

Și el, și tipele ce intrau în joc, știau ce urmează. Scenariul clasic în care vor merge împreună undeva, vor bea, vor fuma, vor mânca ceva, vor face sex nebunesc, iar a doua zi, după un "La revedere" natural sau, după caz, stânjenitor, își va vedea fiecare de drumul lui, căutând următoarea victimă.

George era de părere că dacă vrea ceva select, ar trebui să meargă mai des pe la librării sau biblioteci, probabil printre tocilare înțepate, cu ochelari și care se fâstâceau la prima privire pe care le-ar fi aruncat-o.

Dar el nu citea și nici nu frecventa astfel de locuri. Postările de pe Facebook și mesajele primite erau singura lectură din rutina lui zilnică.




Friday, August 16, 2019

Tăceri mânăstirești

Photo by Ümit Yıldırım on Unsplash

Nu-i niciun loc pe lumea asta mai lini
știt, mai senin, mai plin de pace decât propriul suflet. 
Sau o mănăstire bine ascunsă cu miros tainic de mir, de sfinţenie, cu glas murmurat de măicuţe ce se roagă.


Dacă sufletul este un locaș, atunci poţi găsi un strop de liniște chiar şi în cea mai infernală aglomeraţie. Chiar și la orele de vârf, când prin sinapsele neuronale se perindă mii de gânduri pe secundă, chiar și atunci când la fiecare respirație, îți înfloresc zeci de frânturi de emoții pe care nu știi cum să le gestionezi. 

Chiar și atunci când întrebări existențiale iau naștere tumultuoase în mintea-ți brusc neîncăpătoare pentru atâta agitație și zgomot, și din afară și dinăuntru.

Uneori, îmi zboară gândul la cimitirul din vârful dealului împădurit din orașul natal. Cu ceva timp în urmă, mergeam acolo mai des, cu o lumânare la cei trecuți dincolo și se simțea așa o pace, o liniște, mai ales în miez de vară, cu soarele sus pe cer. Trebuia doar să taci, să asculți și să privești. 

Să te asculți și să te privești din interior spre exterior. Să îți iei în seamă gândurile care se risipesc brusc când le privești pe fiecare în parte, rămânând doare cele ce contează cu adevărat. Sau poate nici alea. Închizi ochii și te bucuri de golul liniștitor ce se cască senin în sufletul tău. Golul de care ai uneori așa mare nevoie. Ca să poți respira din nou aer proaspăt și să îl umpli cu frumos și cu soare.

În cimitir, unde cei dragi ni se odihnesc, miroase a mir și a busuioc, a lumânări ce ard, luminând sufletele celor adormiți, a flori de câmp și a iarbă arsă de soare. Asculți greierii ce zac la umbră, printre firele de iarbă, și îți dorești, pentru o clipă, să fii unul dintre ei.

În cimitir, printre tăceri mânăstirești și cruci pestrițe, sufletul tânjește spre o lume mai liniștită, mai bună, mai tăcută, fără grabă, fără agitație, fără griji. Tânjește după "loc luminat, loc cu verdeață, loc de odihnă, de unde a fugit toată durerea, întristarea și suspinarea."...






Thursday, August 15, 2019

Mă numesc Haos

Photo by Daniele Levis Pelusi on Unsplash

Mă numesc Haos.

Locuiesc în sertarul din bucătăria ta, amestecând, uneori, tacâmurile pentru ca tu să te stresezi când așezi masa și nimerești trei furculițe la rând în spațiul pentru linguri. 

Tot eu mai adaug câte o rufă neagră sau colorată printre cele albe atunci când le bagi la spălat.

Alteori, mă găsești în șifonier, printre hainele pe care le-ai aranjat frumos cu nici trei zile în urmă. Nu ți se pare mai interesant să găsești șosete desperecheate pe ici, pe colo? Sau tricourile celui mic amestecate cu pantalonii scurți?

Dacă mă cauți bine, o să dai de mine în frigider, unde unele legume ajung, ca prin minune, pe vreo caserolă cu mâncare, iar untul ascuns după o oală cu ciorbă.

Și ce crezi? Nici dacă ieși din casă nu scapi de mine. Ai stat vreodată în traficul din capitală când plouă? Mhmmm, tot eu sunt, ai ghicit! 

Fii atentă aici! La asta nu te așteptai! Uneori mă găsești fix în mintea ta. Atunci când nu mai știi unde ai pus cheile de la casă, când pășești hotărâtă într-o încăpere, dar uiți imediat de ce te-ai dus acolo, când mergi la supermarket cu o listă întreagă de cumpărături de pe care tot uiți să bifezi ceva, înseamnă că am fost cu tine acolo. Ți-am ținut de urât și ți-am fâstâcit creierul. Tre' să mă distrez și eu un pic, înțelegi?

Cel mai mișto e când îți amestec gândurile, când mă joc cu sentimentele tale, cu emoțiile și, mai ales, cu stările. Când te fac să treci într-o secundă de la entuziasm la tristețe, de la bună dispoziție la furie, de la râs la plâns. Ahaaam, tot eu sunt! 

Și îmi place când apar, pe neașteptate, în relațiile tale și te fac să arunci vorbe aiurea-n tramvai, cutremurând, uneori, pacea cu cei din jurul tău.

Acum spune tu: nu-i așa că viața ar fi atâââât de plictisitoare fără mine? Nu? Ei, nu! 
E plăcut aici, la tine. Mai stau! Motivul cel mai bun pentru care mai stau este că tu m-ai creat și mi-ai făcut loc în viața ta. Și tot tu mă alimentezi și te încăpățânezi să mă ții aproape, fără să-ți dai seama. La asta nu te-ai gândit până acum, nu?

Pot doar să îți doresc cât mai multe zile fără mine. Dar asta depinde de tine, știi?

Pupici cu sclipici,
Al tău, pentru totdeauna,
Haos 💓



Wednesday, August 14, 2019

Before I Die

Photo by Emma Matthews on Unsplash


A wishlist with a few things I would love to achieve before I die:

✅ Play with wild baby animals. I really dont't know how, when or where, but I dream about it.


✅Deliver at least one TED talk about something I am passionate about. There's a looong way to this one.

✅ Rock at public speaking and share ideas worth spreading. That's still a real challenge. Public speaking makes me nauseous. 

✅ Own a house at the countryside with a little garden, with flowers and a couple of trees.

✅ Become a professional photographer. Got the diploma, but still have a lot to work on this one too.

✅ Read as many books as possible. For this one, I made real progress.

✅ Learn german, dutch and portuguese, maybe also japanese. Yep, in this short life.

✅ Make time for a little painting. Maybe when I'm retired.

✅ Learn how to make a proper makeup. This should be easy if I invest in the proper products and also invest a little bit of time in it.

✅ Live in a genuinely civilized country for a couple of years. really must do it.

✅ Tell all the good people in my life what they mean to me and how they inspired me. Already did this a couple of times.

✅ Have pillow fight at least once. I don't know why I want this, but I want to try it.

✅ Visit as many countries as possible and also our beautiful Romania. 

See Sakura, the blooming of cherry blossoms in Japan. That would be like having visited Heaven on Earth.



- to be continued - 



Tuesday, August 13, 2019

Jurnal (7) - marți, 13 august 2019


 Pentru azi… marți13 august 2019, 15:30

✿ Afară…  este muuuuuuult prea cald. Să vină toamna!!! 🍁🍂
✿ În bucătărie… budincă  de cartofi, supă de găină de țară, salată de vinete și pui cu sos de smântână.
✿ În casă… Aer condiționat la greu. 
✿ Sunt îmbrăcată…  rochie diafană și ușoară. Roz.
✿ Citesc… "Ce se întâmplă în iubire" - Alain de Botton
✿ Scriu... Aici și în jurnalul de recunoștință + povești noi și continuări. În curând pe blog.
✿ Intenționez… să îmi iau orhidee. Am doar câteva ghivece cu verzituri. Și să îmi schimb ochelarii de vedere. 
✿ Mă gândesc… cu inima strânsă că peste 13 zile reîncep munca
 Îmi doresc… Să ne acomodăm repejor unul fără celălalt, eu și David. Cred că lui îi va fi mai ușor decât mie.
✿ Sunt recunoscătoare… zilele petrecute la bunici, pentru concediul frumos și liniștit
✿ Aştept cu nerăbdare… să vină toamna, zile mai puțin caniculare
✿ Îmi place… mica noastră bibliotecă ce prinde contur
✿ Nu-mi place… că nu reușesc să mă țin de lucrurile pe care le încep. Trebuie să fac ceva urgent în privința asta
✿ Săptămâna care a trecut… am stat pe afară cât s-a putut, la țară.
✿ Ieri… A fost caaaald, dar am ieșit pe seară în parc.
✿ Azi... am reluat activitatea pe blog. Sper să mă țin de treabă pentru că am o grămadă de lucruri de scris și de povestit
✿ Planuri pentru sfârşitul săptămânii… Nimic special
✿ Câteva planuri pentru săptămâna care urmează… Timp mult cu David + citit
 Un citat preferat pentru azi... "În viață nu contează unde te afli, ci pe cine ai alături." - autor necunoscut
 O fotografie din concediu... 


Cafeaua de dimineață, pe malul Dunării





*** idee de jurnal preluată de la bloguri prietene*** 




Poveştile mele: Adânci bătrâneţi (3)



Click pentru Partea I + Partea a II-a 

Ninsoarea se oprise, iar două vrăbii zgribulite se gâlceveau în curte pe o fărâmă de pâine, spărgând liniștea amiezii. Se trezi din visare când nea Gelu îi dădu drumul la mână și căzu pe pernă, căci era prea mult efort pentru el să stea altfel decât întins.

Sofica nu îi ieșise niciodată din cuvânt și nu avea de gând să înceapă acum. Trase aer în piept, îi luă mâna osoasă și firavă între ale ei, o sărută cu drag și-i spuse încet:
- Bine, tăicuță, așa o să fac. De azi, merg la șezătoare. Acum mă duc să-ți pregătesc prânzul.
Se ridică și ieși, aruncând o ultimă privire bătrânului, care încuviință din cap, fără să deschidă ochii.

Spre seară, după ce-și termină treburile și se asigură că nea Gelu are tot ce îi trebuie, Sofica își puse hainele de duminică,  își trase pe ea cojocelul din lână groasă, își ascunse părul sub o basma albă cu flori mari, roșii, îl anunță pe tatăl ei că pleacă la șezătoare și, făcându-și semnul Sfintei Cruci, ieși pe poartă cu fuiorul de lână la subțioară.

Merse pe uliță printre nămeți și aceleași priviri curioase, auzind șușoteli peste garduri prin bătături. Era ceva neașteptat s-o vezi pe Sofica pe uliță după ce se lăsa întunericul, când cei mai mulți tineri se duceau la șezătoare, la tușica Lenuța.

Sofica nu luă pe nimeni în seamă, își văzu de drum și, odată ajunsă la tușica Lenuța, își scutură picioarele înzăpezite pe rogojina de la ușă și intră ca și cum ar fi făcut asta de când lumea. Dădu seara bună, neluând în seamă toate privirile aţintite către ea, și se îndreptă grăbită către singurul loc liber dintr-un colț retras al încăperii, pe o laiță veche, pe care de obicei nu stătea nimeni. Își scoase fuiorul și începu să toarcă lâna cu naturalețe, deși inima îi bubuia de emoție.

Ceilalți tineri șușoteau cât de discret puteau, făcându-și semne cu coatele și din priviri. Prezența Soficăi acolo, care fusese subiect de bârfă în repetate rânduri între ei, era de departe cea mai curioasă situație de multă vreme încoace. Fata înțelegea ce se întâmplă și începuse să se îmbujoreze ușor. Se aștepta la asta, însă aflată acolo, la fața locului, totul părea mult mai copleșitor decât își imaginase.

Nu apucă să hotărască ce să facă, dacă să mai rămână sau să plece, că intră un grup de trei tineri, printre care și Lampie. Imediat, privirea i se încrucișă cu cea a Soficăi. Aceasta se liniști brusc, aproape că zâmbi, iar lui Lampie, mut de uimire, i se puse un nod în gât. De emoție, de cât de surprins era să o vadă tocmai pe Sofica acolo, de căldura ce îl cuprinse și de sentimentele ce ieșeau din nou la suprafață, ca un râu din matcă, după ploi multe.


- Citește și Partea a IV-a

1 Martie

Vă doresc tuturor o primăvară caldă, plină de soare și de flori, cu nenumărate bucurii și zâmbete!