Niște lecții, niște gânduri

Photo by My Life Journal on Unsplash

 

Iubirea chiar schimbă tot. Când oferi iubire și te simți iubit, devii un om mai bun, un om mai luminos, prinzi aripi și te simți capabil să înfăptuiești chiar imposibilul.

Ca să reușești ceea ce îți propui, trebuie să fii organizat.

Ca să reușești, trebuie să ieși din zona de confort.

Ca să reușești, uneori trebuie să depui eforturi chiar și atunci când simți că nu mai poți, că nu mai ai energie. Mai ales atunci.

Ca să reușești trebuie să te odihnești zdravăn din când în când. Să alternezi perioadele de efort maxim cu cele de odihnă și relaxare pentru încărcarea bateriilor.

"Cine mă vrea mă place așa" e o mare minciună, o iluzie a omului orgolios care se crede fără defecte. Or omul ar trebui să tindă spre o continuă îmbunătățire a lui însuși, a modului în care trăiește.

Iarba din curtea vecinului nu e mai verde, mai mare, mai frumoasă, e doar altă iarbă, îngrijită de o altă persoană în stilul propriu și nici nu-ți trebuie ție.

Nu ai cum să ai o viață bună și nu are cum să fie bine, dacă pui răul înainte și te scufunzi în pesimism.

Să nu ai încredere niciodată în cel ce îi minte pe alții de față cu tine. Cu siguranță te va minți și pe tine la un moment dat.

Să te sacrifici pentru ceilalți la nesfârșit, indiferent cât de mult i-ai iubi, și să te pui mereu pe ultimul loc este o mare lipsă de respect față de tine însuți și de viața ce ți-a fost dăruită.

Unul dintre secretele unei familii fericite este ca soțul și soția să acționeze mereu ca o echipă.

E ok să te lase memoria. Uneori e chiar foarte bine, e sănătos. Obișnuiam să îmi încarc memoria cu multe mărunțișuri inutile, dar am început să uit multe dintre ele. Mă bucur de fiecare dată când îmi dau seama că nu-mi amintesc tot felul de nimicuri. Așa fac loc pentru lucrurile cu adevărat importante.

E ok să iei uneori bucata cea mai mare, cea mai bună. Nu e ok să nu lupți pentru ce e mai bine pentru tine, lăsându-i pur și simplu pe alții să fie mereu înaintea ta. Ca mai apoi să faci pe victima, plângându-te că n-ai apucat nimic.

Nu e ok să aștepți să ți se dea ceva nici dacă ai toate promisiunile din lume. Nimic nu pică din cer și este nevoie de eforturi, de ambiție, de determinare ca să obții ceva.

Modul meu de viață sau de a face lucrurile nu trebuie să fie la fel ca al tău. Și nici invers. E necesar să facem diferența între "greșit" și "diferit".

 

 

 

 

 

 

"Tot ce nu vreau să fiu..."

Nu știu cum e la alții sau cum e cu adevărat, dar mi se pare că cu cât ne gândim mai mult cum NU vrem să fim, cu atât mai multe șanse să devenim fix așa...

Înglobăm în noi un amalgam de mentalități și comportamente, fie ele bune sau greșite, care ni se scurg prin vene din generație în generație și le punem în practică, fără să știm, fără să vrem...

Încerc de ani de zile să mă scutur de tot felul de "moșteniri" de familie și e atât, dar atât de dificil. Lupta continuă! 

Melodia de mai jos e la fix.

"Tot ce-au lăsat bătrânii în urmă
Fie că-i dramă sau e doar o glumă
E-n mine ascuns pe undeva.
Tot ce nu vreau sa fiu sunt deja 
Fără să știu, fără să pot controla 
Destine ale altcuiva..."

 - byron - Anima

 

Hrănește un om

Hrănește un om cu pace și aura lui îți va lumina calea când cărările îți vor fi întunecate.

Hrănește un om cu iubire și inima lui îți va fi încăpător adăpost în zilele în care te vei simți al nimănui.

Hrănește un om cu încredere și ramurile-i vor înverzi și crește sub ochii tăi până la cerurile cele îndepărtate.

Hrănește un om cu blândețe și brațele-i vor deveni alinare pentru zilele în care-ți plouă și colac de salvare în momentele în care vei simți că nu mai poți.

Hrănește un om cu înțelegere și mâna lui te va susține mereu, într-un efort de a te răsplăti sincer pentru simplul fapt că ai fost om cu el.

Hrănește un om cu sinceritate și vei găsi un adevărat prieten, alături de care poți fi tu însuți, poți face bine sau poți greși, fără teama de a fi judecat pe nedrept.

Hrănește un om cu zâmbete și-ți va umple de culoare chiar și cele mai plumburii gânduri.

Hrănește un om cu mânie și-l vei vedea cum își acceptă soarta, cum va scădea în proprii-i ochi sau cum se va transforma într-un monstru, plătindu-ți cu aceeași monedă.

Hrănește un om cu dispreț și șuvoaie întregi de lacrimi neplânse i se vor strânge în capul pieptului, tulburându-l.

Hrănește un om cu indiferență și va tânji neîncetat după privirea ta, după căldura inimii tale în care nu-i mai poți găsi un loc.

Hrănește un om cu amărăciune, varsă-ți întregul noian de negativism în sufletul lui și-l vei vedea mergând încovoiat, îndrăznind prea rar să mai privească în sus.

Hrănește un om cu minciună și vei rămâne singur în momentul în care firava mască îți va cădea de pe fața imperfectă ce mimează în mod voit perfecțiunea.

Diminețile cu ceață

 
În ultimele multe dimineți, am ajuns la birou cu părul umed și aureolat de la ceața deasă prin care am parcurs o mică parte din drumul zilnic.

Dacă mergeam mai mult, cred că aș fi arătat ca și cum tocmai ce-am ieșit de sub duș. Așa ceață s-a tot perindat în ultima vreme prin capitală și împrejurimi.

E deprimant, deși nu e foarte frig. Înspre după-amiază, se mai ridică valul de aburi și poți vedea cerul și soarele.

Sunt zile de toamnă bacoviene. Uneori, simt picuri mărunți-mărunți de apă, atingându-mi fața.

La muncă, am intrat într-un tăvălug de lucruri de făcut care mă storc de energie. Îmi place că mi-am regăsit ritmul. Am poftă de muncă și de făcut lucrurile bine, însă ajung acasă vlăguită.

Și draga mea inspirație mă apucă fix pe drum, în aglomerația nebună din mijloacele de transport în comun, când, uneori, mai să fac câte o criză de claustrofobie. Dar mă abțin, că-s om mare, la 30+ ani, deși fața nu mă ajută prea tare.

În fine, ajung acasă, trebăluiesc una alta și, târziu, mă pun în fața laptop-ului să aștern în cuvinte ce-mi șoptise inspirația cu ore în urmă și, ce să vezi: blank! Un gol mare și frumos în loc de toate ideile minunate pe care le avusesem înainte. Sau, chiar de îmi aduc aminte ce voiam să scriu, nu se mai leagă.

Așa că pauză de scris. Sper să nu mă țină mult. Altfel, vă invit cu drag în mintea mea, să vedeți câte povești se țes de zor acolo, să le citiți la fața locului, proaspete, ca pâinea ce tocmai crește în cuptor și împrăștie arome nebune în toată casa.

Acum, după o baie lungă cu săruri amețitor de mentolate, am zis să mă adun, să las câteva rânduri, că simt că o iau razna de la atâta nescris și la cât de suferind îmi e sufletul împovărat cu povești nescrise.

Seri calde și înmiresmate vă doresc! 💓

Același joc, niveluri diferite

Photo by Sweet Ice Cream Photography on Unsplash

Întâlnesc uneori oameni din adolescență: foști colegi de clasă, persoane cu care m-am înțeles foarte bine, cu care am legat prietenii profunde la vremea respectivă.

De fapt, mai des mă gândesc la acești oameni. De întâlnit mult prea rar spre deloc. Ne întâlnim adesea printr-un like la o poză de pe Facebook. Mai citim un status, mai admirăm o poză. 

Tendința firească, aș zice, este să facem comparații între unul și altul. Uite ce are unul și eu nu, uite ce am eu și altul nu. Uite ce pot eu să fac, dar X știe mai multe, a ajuns mai departe. Și totuși eu fac mai bine așa și pe dincolo.

Când, de fapt, asemenea comparații, odată cu trecerea timpului, îmi par tot mai lipsite de sens, dăunătoare și inutile.

Când, de fapt, suntem toți în același joc, doar că la niveluri diferite. Unii mai zăbovim pe alocuri, în zonele mai confortabile, iar alții sărim din nivel în nivel, simțind nevoia să asimilăm cât mai mult, cât mai repede. 

Oricum ar fi, toți știm că vom ajunge la "marele final" la un moment dat, după ce vom fi parcurs toți pașii necesari îndeplinirii scopului nostru aici, în această lume uneori prietenoasă, alteori haotică, uneori luminoasă, alteori tulburătoare.

Iar cel mai amuzant lucru mi se pare că sunt multe cazuri când nici măcar nu suntem prea mulți în același joc, ci suntem actori în jocuri total diferite, în lumi paralele care nu se vor (mai) intersecta niciodată. Poate nu vom mai avea decât simpla și unica ocazie să ne facem cu mâna din mers, fiecare pe calea lui, sărind de pe-o treaptă pe altă, rotunjindu-ne scorurile și întrecându-ne... pe noi înșine în propriul joc... Cine mai știe?...

Toamnă iar...

Este în liniștea covorului de frunze în culori năucitoare, învelite noapte de noapte de brumă groasă și rece.

Este în parfumul gutuilor dulci-amărui din vârf de pom, în dulceața prunelor și strugurilor culeși de mâini harnice.

Este în lumina blândă a soarelui mângâietor, pe care îl cauți cu nesaț, să-ți scoată frigul din oase și să-ți aștearnă un zâmbet pe față.

Este în galbenul aprins al frunzelor ce cad resemnate din bătrânul nuc din grădina amorțită.

Este în petalele ultimilor trandafiri ce se scutură una câte una, punând pete de culoare pe pământul jilav.

Este în tufele de crizanteme ce se înalță semețe, cu miros de toamnă zgribulită, înfofolită în propriile-i mantii...

Jurnal de recunoștință

Am agenduța asta de vreo 3 ani. Am primit-o cadou de la niște prietene. E tare drăgălașă, cu pagini roz și albe. M-am tot gândit ce să scriu în ea ca să nu o "stric", să scriu ceva cu sens, cu profunzime, fără mâzgăleli, schițe sau chestii inutile.

Acum câteva zile, i-am găsit, în sfârșit, un scop. Am început să scriu zilnic lucrurile pentru care sunt recunoscătoare. Am mai făcut asta și în alte agende, amestecate cu alte scrieri alandala și oricum nu m-am ținut de treabă.

De data asta, îmi doresc să nu treacă o zi fără să scriu măcar un rând, un gând, o propoziție.

Așaaa, am mai bifat o agendă, cred că mai am vreo trei goale de acum. Le găsesc până la urmă o întrebuințare, că tot îmi place să scriu de mână. 

Zile calde cu multe motive de recunoștință vă doresc! ⭐