Jurnal de sarcină (1)

Dintr-o iubire mare-mare de tot a luat naştere o bobiţă de iubire mică-mică de tot. O bobiţă care a fost mai întâi a doua linie roz pe un test de sarcină, nici aia foarte bine conturată. Nici n-am ieşit bine din baie, că deja a apărut. I-am arătat imediat lui E. care aştepta rezultatul cu sufletul la gură, mai ceva ca mine.

Când am văzut că e pozitiv, ne-au trecut pe amândoi fiori calzi de emoţie, de entuziasm, de bucurie, de iubire, dar şi un pic de teamă pentru că ştiam că acea linie mititică ne va aduce cea mai frumoasă şi mare schimbare din viaţa noastră. Am fost şi  surprinşi pentru că, deşi speram la acea liniuţă, nu ne aşteptam să se întâmple atât de repede.

Ne uitam unul la altul cu un zâmbet larg şi tâmp pe buze. Orice am avut de făcut în ziua aia a fost aureolat cu o stare de plutire, de fericire, de beţie dulce şi sentimentul profund de împlinire.

Nu anunţasem pe nimeni încă până peste două zile când am fost la medic să ne confirme că totul este în regulă şi că testul nu  minţea.

La ecografie, am văzut că bobiţa chiar era o bobiţă. Una mică ce avea să crească şi care era iubită încă dinainte să apară. Un sufleţel cât un bob de sare pulsa acolo în întuneric şi mi-am dat seama în clipa aia că inima mea migrase din piept în burtică şi se făcea mare. Urma să prindă contur, iar peste nouă luni să o ţin în braţe. În noiembrie anul acesta, mai exact, dacă nu se va grăbi să vină mai devreme pe lume :)

Peste încă o săptămână, am fost la o altă ecografie şi am auzit inima bobiţei bătând. Mai să ne ia cu leşin de emoţie. Noroc că stăteam întinsă, dar E. nu. :))) Aşa ceva nu am mai trăit şi simţit până atunci. Micuţul bob începuse să prindă formă şi noi nu mai puteam de dragul lui.

Acum, după cinci luni şi jumătate de sarcină, mai avem atâtea de povestit. 💓

În lume

Sunt grădini pe care le porţi în suflet
aşa cum porţi poza omului iubit
într-un medalion păstrat cu sfinţenie la piept.

Sunt anotimpuri care vin şi trec, 
presărând noi riduri şi noi fire albe
peste suflete de copil ce nu ştiu să crească.


Sunt miresme de demult, atât de vii încă,
ce răscolesc prea des
amintiri aruncate în sertare ponosite.

Sunt păduri din alt veac la care te întorci
şi alergi desculţ spre poiana în care
ai împletit atâtea coroniţe de flori.

Sunt mâini care se cunosc din alte lumi,
din alte vieţi trăite împreună
şi nu se despart niciodată.

Sunt ceruri care înseninează suflete
cu praf de curcubeie şi altele
care le tulbură cu furtuni nesfârşite.

Sunt tăceri ce umplu în taină încăperi,
încătuşează sau vindecă existenţe,
încep sau sfârşesc poveşti de viaţă.

Sunt câmpii verzi pe care vara
le sărută în pâlcuri de maci roşii
sau le adoarme sub mănunchiuri de levănţică.

Sunt suflete împodobite cu flori parfumate,
iar altele sufocate de uscături 
şi de babe cloanţe viclene.

Sunt paşi care te poartă înapoi pe uliţe prăfuite,
în aceleaşi braţe, acum îmbătrânite,
dar cu aceleaşi inimi larg deschise.

Sunt nopţi lungi, albe care aşează 
gânduri negre peste speranţe plăpânde,
stingând şi aprinzând focuri mistuitoare.

Sunt zile în care ploile aprind soarele
în scânteie colorate şi conturează
zâmbete pe chipuri ostenite. 

Sunt aripi care ţintesc neobosite în sus,
care se frâng şi se vindecă iar şi iar,
zburând mai departe, tot mai departe...

Dimineţi cu iz de vacanţă (6)

Imaginea unei alte dimineţi de duminică de acum o lună

Încă dorm cu dopuri de urechi pentru că încă locuim într-un apartament cu vederea fix într-o stradă zgomotoasă zi şi noapte. Perioada asta este atât de cald la orice oră încât ţinem fereastra deschisă ca să intre un pic de aer ceva mai rece decât în cameră şi să putem dormi decent.

În dimineaţa asta, ca aproape în fiecare duminică, m-am trezit o dată pe la 8, când clopotele bisericii din apropiere au început să-şi cheme enoriaşii la slujbă. Le-am ascultat dangătul fascinant până la ultima bătaie şi am zis să mai dorm un pic.

Am mai aţipit câteva minute şi m-am trezit de-a binelea în miros de vinete coapte. Dintr-o dată, sertarul cu amintiri de demult s-a deschis şi ochii nu au mai vrut să se închidă. Cineva din bloc face salată de vinete astăzi. Sau poate zacuscă. Sau poate cine ştie ce altă bunătate cu vinete coapte cu gust de copilărie care mă face să oftez de fiecare dată. Nu că nu aş putea şi eu să fac. Pur şi simplu, aroma lor mă trimite departe-departe, într-un veac fără griji, doar cu soare mult şi vacanţe mari.

Acum miroase a pâine coaptă, ca să îmi răscolească simţurile şi mai mult şi să îmi presară nostalgii prin fiecare colţ al inimii ancorate încă în adormita-mi copilărie.

Păi bine, dacă e aşa, mă duc să fac clătite cu dulceaţă să îmi mai potolesc dorurile şi să adaug şi eu o mireasmă duminicii acesteia cu iz de vacanţă!

O zi frumoasă şi liniştită vă doresc! 😊🥞