O poveste personală

Am fost o persoană religioasă cândva. Din adolescență, de pe la 16 ani, până pe la 20 și un pic, mergeam aproape în fiecare duminică la biserică.
Mai mersesem și cu bunica mea în copilărie, dar mult mai rar. De obicei, ajungeam la biserică de sărbătorile mari, pentru a lua Sfânta Împărtășanie și la Denii, de Paște.

Adoram să merg la Denii. În ciuda a ce se tot spune împotriva Bisericii și a unora dintre preoți, întotdeauna m-am simțit bine la biserică. Simplul fapt de a mă afla acolo, prinre icoane, cântări dumnzeiești și miros de tămâie, de lumânări, mă făcea să mă simt în altă lume. Nu mergeam nici penttu preoți, nici pentru că trebuie.

Am fost o adolescentă timidă, retrasă, depresivă și sunt sigură că dacă nu aș fi învățat bine și nu aș fi dat temele prin clasă tot timpul, nu m-ar fi băgat mai nimeni în seamă. Probabil nici n-ar fi știut cineva că exist.

Ce vreau să spun este că eram o singuratică și îmi cream în minte o grămadă de scenarii dramatice, iar mersul la biserică îmi lumina și-mi liniștea sufletul.

Am început să fiu bisericoasă, cum s-ar zice, după ce am citit o carte: "Pelerinul român" de Gheorghe Băbuț. Nu știu de ce mi-a fost revelatoare. Chiar intenționez să o achiziționez, să-mi reamintesc ce m-a trezit atunci la o realitate despre care habar nu avusesem că există. Nu înseamnă că m-am schimbat radical citind această carte, dar m-a făcut să simt lucrurile altfel. Tot cu drame și stări de indispoziție am continuat mulți ani, fiind moștenire de familie aș zice, însă am făcut un pas înainte spre maturitatea pe care și acum, trecută un pic de 30 de ani, mă muncesc să o ating.

Pe vremea aceea, începusem să citesc, pe lângă beletristică, și foarte multe cărți despre viețile Sfinților, cărți cu predici și cuvinte duhovnicești. Toate astea îmi hrăneau sufletul și mă făcuseră la un moment dat să cred că locul meu este la mânăstire.

Însă nu am ajuns la vreuna decât în excursii și frumos a mai fost. Cred cu tărie ca dacă Cel de Sus ar fi vrut să urmez calea mânăstirii, aș fi ajuns acolo negreșit. Dar se pare că viața mea are mai mult sens aici, între oameni, ca soție și mamă.