My Best Friend Forever and My Worst Enemy...

It's hard to be me at so many levels,

Fooled by the demons, protected by angels, 

I smile and I laugh, I frown and I sigh, 

Spinning in circles, while I'm doing fine. 

I dance without music, I stumble and fall, 

I rise, I get angry and hit hard a wall, 

I hate it, I love it cause this is so me, 

It hurts me, it breaks me, it motivates me. 

Some days I feel good, then I feel really bad. 

I think I am happy, but go to sleep sad. 

I open my wings and try to fly high, 

But when I look down, I fear I might die. 

Sometimes, the apocalypse seems to be coming. 

I'm on the shore, but I'm almost drowning. 

I'm afraid of storms in clear daylight, 

I surrender my soul without any fight. 

But then there are days when I give myself love, 

I see only rainbows and cute butterflies, 

I like everybody and they all like me, 

It feels the best time to breathe and to be! 

Sometimes I need to be heard, to be seen, 

To be what I am: a nice human being, 

To go out, meet friends or strangers too, 

Not to worry about what I say or I do. 

But there come the days when I want to be dust, 

To feel no love, hatred or lust, 

To enjoy what I need most in the world:

Peace and full silence, not hearing a word. 

There are these days when I look deep inside, 

Finding myself the best place to hide;

Then I look in the mirror and what do I see?

My best friend forever and my worst enemy...

Poveștile mele: Fuga (1)

Photo by Craig Whitehead on Unsplash

"Trebuie să plec", a spus ea brusc, fugind de la cină.

Laura ieși vijelios din casă, fără să salute și fără să aștepte reacțiile celor de la masă. Era joi seara, ziua în care își vizita părinții și luau cina împreună. De data asta, aveau un invitat special : Adrian, colegul fratelui ei, Liviu.

Cu o săptămână în urmă, Liviu a decedat la spital.

A avut un accident cu mașina de serviciu și a fost în comă ușoară timp de trei zile, dar medicii erau optimiști. Totuși, în a patra zi, Liviu, muri dintr-un motiv de neimaginat: cineva intrase în salon și îi deconectase aparatele care îl țineau în viață. Poliția nu avea niciun indiciu încă. Familia era îngrozită de durere și de faptul că cineva le ucisese un om drag.

În timp ce se afla încă la cină, Laura zări cicatricea adâncă de pe fruntea lui Adrian, și atunci își aminti clar acel bărbat grăbit, ce purta mască medicală, de care se lovi accidental pe holul îngust al spitalului, în ziua în care Liviu fusese ucis. Laura se scuză, observând în același timp cicatricea bizară de pe fruntea bărbatului, dar acesta se îndreptă grăbit spre ieșire. Câteva secunde mai târziu urma să afle că fratele ei a murit.

Toate aceste amintiri i se derulau în minte cu repeziciune, iar Laura înainta pe strada întunecată, prin ploaia deasă. Se simțea bulversată și neputincioasă. Nu știa ce să facă, dar știa că trebuia să vorbească mai întâi cu cineva de încredere, înainte să ia o decizie. Scoase telefonul să comande un taxi, moment în care cineva îi puse brusc mâna pe umăr. Se întoarse brusc și ochii i se umplură de groază când îl văzu pe Adrian, care-i spuse, cu un zâmbet bizar:

-  Unde ai plecat așa de repede? Îmi doream tare mult să o cunosc pe sora celui mai bun prieten al meu.

Laurei nu-i venea să creadă ce aude. Se întoarse și o luă la fugă prin ploaie, fără să privească în urmă.