Poveștile mele: Sașa (2)

 

Photo by Gregory Pappas on Unsplash

Citește aici partea I

Într-o dimineaţă de iarnă, cu flori de gheaţă pe la ferestre şi zori de zi încă adormite, Saşa se trezi, dar nu se ridică imediat din pat, cum avea obiceiul.

Privi lung un colţ de cer plumburiu ce se întrezărea prin spaţiul dintre draperiile groase, de-un verde prăfuit cu flori grena şi crem pe alocuri. Îşi ridică perna tare, ca să stea rezemată şi se întinse spre noptieră, la paharul cu apă ce şi-l adusese peste noapte.

Sorbi din apa încălzită, strâmbând din nas. Puse paharul la loc şi se trânti înapoi pe pernă. Era puţin peste ora 7, într-o duminică geroasă de ianuarie. Închise ochii şi se hotărî să mai lenevească puţin la adăpostul aşternuturilor. Doar nu avea nimic de făcut, era frig şi momentan nu avea chef să-i ţină companie doamnei Ilinca, deşi îi făcea plăcere să stea la poveşti cu gazda ei, lângă vâlvătaia şemineului, cu ceaşca nelipsită de ceai de mentă.

Astfel gândind, îşi dădu seama că miroase a clătite. Se auzeau romanţe de la vechiul radio al doamnei Ilinca, semn că se trezise şi pregătea micul dejun. Saşa închise din nou ochii şi-şi dădu seama că nicăieri în altă parte nu se simţise mai iubită şi răsfăţată ca aici, de către bătrâna cu ochi cenuşii, cu zeci de ierni apuse în păru-i rărit şi vocea încă fermă, dar blândă şi povăţuitoare.

Sașa căscă și se ridică cu greu din pat, hotărându-se să coboare totuși. Începu să-i fie foame, iar mirosul de clătite și fursecuri ce se împletea cu cel de cafea proaspăt îi dădeau un apetit imens. 

Își puse papucii de casă și halatul și se îndreptă spre baie. Făcu un duș rapid,  se spălă pe dinţi, își pieptănă părul lung și negreu, se privi în oglindă, strâmbându-se la vederea unui coș pe bărbie. Își dădu cu cremă pe față și aplică un strop de loțiune astringentă pe coșul ce amenința să crească tot mai mult.

Se spălă pe mâini și ieși din baie, își scoase pijamalele pe care le aruncă la întâmplare, pe pat. Alese din șifonier o rochie bleumarin, tricotată și cu mâneci lungi, își puse o pereche de colanți negri și niște șosete albe, încălță papucii și ieși din cameră înveselindu-se. Timpul petrecut cu doamna Ilinca o însuflețea de fiecare dată, oricât de lipsită de chef ar fi fost la început. Bătrâna avea multe de povestit, din tinerețile ei, din ultimii ani petrecuți mai mult singură, din povestea fascinantă de iubire despre care îi vorbea adesea, ca unei bune prietene.

Sașa știa că va veni ziua când va trebui să plece de acolo, să o lase singură pe această doamnă dragă, ce o cucerise încă de când se mutase în mansardă. Știa asta și, totuși, se atașa tot mai tare de ea. O vedea ca pe o bunică din povești, blândă și bună, cu mâini calde și privire ocrotitoare, cu masa mereu plină și casa înmiresmată de bunătățile pufoase din cuptor.

 - va urma -

Poveștile mele: Sașa (1)

În balconul din mansarada unei case vechi cu etaj, dar bine întreținute, pe un scaun cu spătar, stătea picior peste picior, o tânără cu părul negru, prins în două codițe împletite. 

Purta un halat de baie de culoarea piersicii date în pârg și papuci albi din plastic.
Avea privirea ațintită în ecranul unui laptop de pe măsuța rotundă, de pe care vopseaua începuse să se scorojească. Tasta de zor, oprindu-se doar din când în când să privească în zare, la câte un stol de porumbei sau câte o cioară ce treceau rapid, distrăgându-i atenția.

Nimeni nu știa foarte multe despre ea. I se spunea Sașa. Se mutase de vreo trei luni în mansardă, la doamna Ilinca ce locuia acolo de peste 50 de ani. Casa se ascundea acum învechită, după blocurile răsărite în ultimul deceniu ca ciupercile după ploaie. 

Doamna Ilinca era o bătrânică simpatică, avea 73 de ani și era destul de cochetă pentru vârsta ei,  dar era încă în putere şi făcea cele mai pufoase cornuleţe cu gem. Saşa trecea pe la bucătărie, din când în când, să îi ţină companie, la un ceai cu biscuiţi făcuţi în casă.

Doamna prepara cafeaua în fiecare dimineață: tare, fără zahăr și o servea cu fursecuri fragede cu gem de prune și nucă. Se trezea foarte devreme și se punea pe frământat, urmând o rețetă mai veche decât lumea, dintr-un caiet îngălbenit de vreme și pătat de ulei, aluat și cafea. Unele cuvinte nici nu se mai înțelegeau, dar nici nu era nevoie. 

Dar bătrâna știa rețeta pe de rost și făcea foarte des fursecurile acelea, chiar dinainte ca Valeriu, soțul ei, să treacă la cele veșnice, cu zece ani în urmă. Fuseseră preferatele lui. Obiceiul de a le servi dimineața la cafea se înfiripase demult, din ziua în care se mutaseră împreună, în aceeași casă, imediat după căsătorie. 

Doar câte o chiriașă, ca Sașa, îi mai ținea din când în când companie, ca apoi să rămână din nou singură. Toate fetele care se perindaseră cu chirie la doamna Ilinca plecaseră la un moment dat, fie din nevoia de mai multă intimitate, fie pentru că s-au căsătorit.

Zilnic, doamna Ilinca lua caietul din raftul unde îl ținea de obicei, deschizându-l la rețeta pentru fursecuri. Făcea asta, ca un ritual vindecător, de fiecare dată când se apuca de copt. Un zâmbet amărui i se așternea pe buze, în timp ce privirea tremurândă i se îndrepta către ceasul din perete și ofta, gândindu-se cu dor sfâșietor la Valeriu.