Decembrie… Primii fulgi de zăpadă, ușori creau o atmosferă clasică, de basm, în marele oraș înțesat de oameni grăbiți, ursuzi, nepăsători. Oana se îndrepta cu pași repezi către supermarket, însă dansul delicat al fulgilor pe care îi aștepta cu nerăbdare o făcu să-și amintească de propria existență. De ce se grăbea? Doar era sâmbătă și nu avea nici un plan pentru dup-amiază.
Doar că ritmul
și agitația orașului unde locuia de peste patru ani parcă o acapareaseră și era
conștientă de asta. Încerca să rămână aceeași Oana pe care bunica ei o educase și
crescuse până la vârsta de 18 ani, când a părăsit mica localitate natală pentru
a urma cursurile facultății.
Acum se îndrepta
către supermarket. Scopul ei era acela de a cumpăra cadouri de Crăciun pentru bunici
și câțiva oameni dragi. Oana era orfană. Părinții muriseră într-un accident
când ea avea doar 3 ani. Rămase în grija bunicilor care o crescuseră cu toată dragostea
de care erau în stare două suflete necăjite care suportaseră multe lipsuri și
necazuri.
Oanei îi reveniră
în minte multe amintiri din copilărie. Își iubea atât de mult bunicii și îi
vizita foarte des de când se mutase.
Intră în
supermarket și se îndreptă către raionul de cosmetice. Voia o cremă Doina nutritivă și vitaminizantă
pentru bunica.
Bunica nu era o
femeie cochetă. Nu avea timp de așa ceva. Avea însă cei mai blânzi ochi din
lume, cea mai caldă mângâiere, cele mai primitoare brațe. Bunica mirosea a
busuioc, a vanilie, a cuptor cu lemne și, mai ales, a acasă. Muncea din zori și
până seara târziu, grădina fiind locul ei preferat, puținul pământ, paradisul
ei, cum îi plăcea să spună. Robotea ca o adevărată gospodină și nu avea timp de
nimic altceva.
Oana își aminti
de săptămâna aceea când bunica se îmbolnăvise și petrecuse zile de-a rândul
într-un spital, în alt oraș. Avea doar 10 ani. Nu putuse să o viziteze deoarece
era prea departe. Zilele acelea au fost cele mai grele. Deși învăța foarte
bine, nu putuse să se concentreze la școală. Învățătoarea (doamna Petrescu) observă
că ceva e în neregulă și o chemă într-una dintre pauze în cancelarie.
Cu lacrimi în
ochi, Oana îi povesti doamnei că este foarte îngrijorată pentru bunica. Își dorea
foarte mult să revină sănătoasă acasă și se temea pentru viața ei. Cu greu se
abținu să nu izbucnească în hohote de plâns. Doamna învățătoare, blândă și caldă,
o îmbrățișă pe copila plăpândă din fața ei și îi spuse vorbe de încurajare, așa
cum numai un dascăl cu un suflet mare putea să o facă. Când Oana se mai lumină,
doamna Petrescu îi dărui o carte cu basme, pe care să o citească seara acasă,
până se întorcea bunica.
În același timp,
doamna scoase din geantă o cutiuță rotundă, cu o cremă albă, ușor parfumată, pe
care scria Doina. Ochii Oanei se
luminară, privind cum învățătoarea își masa mâinile cu crema pufoasă.
Mâinile învățătoarei
erau atât de fine... mâinile bunicii erau înăsprite de munca pământului și
treburile gospodărești.
Chipul
învățătoarei era luminos și delicat... chipul bunicii era angelic, dar brăzdat
de riduri adânci, martore ale unei vieții nu tocmai ușoare.
-
Bunica
are mâini aspre, murmură Oana fără să-și dea seama și începu să plângă de-a
binelea, acoperindu-și fața cu mâinile neajutorate și fragile.
Doamna Petrescu rămase nemișcată pentru o
secundă, apoi o strânse la piept pe micuța elevă, încercând să o calmeze. O
întrebă de ce are bunica mâinile aspre. Fetița îi povesti printre suspine cum
bunica muncește din greu dintotdeauna și că uneori se plânge de pielea mâinilor
ce a devenit tot mai sensibilă, dar că nu se încumetă să cheltuiască puținii
bani pe care îi are pe creme. Oana mărturisi că strânge bani din puținul ei
pentru ca la următoarea aniversare să îi cumpere bunicii niște produse care
i-ar face bine, așa cum a văzut la televizor de atâtea ori.
Doamna ascultă cu atenție și zâmbi. Scoase
din poșetă o altă cutiuță Doina, neîncepută și i-o dărui Oanei. Îi spuse că își
cumpărase una în plus cu o zi înainte, doar așa, pentru că îi plăcea foarte mult,
fiind crema ei preferată. Dar cum nu avea nevoie de ea, i-o dărui din suflet
pentru a-i face un mic cadou bunicii când se întoarce de la spital.
Oana ezită, rămăsese cu „minunea” în palme,
uitându-se când la doamna, când la cutie, când sună clopoțelul și trebui să se
întoarcă repede în clasă. În timpul orei de geografie, se gândi numai la bunica
și se întreba dacă va reveni cu bine acasă, pentru a-i face o bucurie.
Cu acest gând, puse în coșul de
cumpărături crema Doina pe care bunica o folosea în fiecare seară după ce se
întorsese din spital. Cu sănătatea nu mai avusese probleme foarte mari de
atunci, iar chipul i se lumina pe zi ce trece e la folosirea cremei, dar mai
ales pentru că se bucura enorm să-și vadă nepoata crescând frumos. Iar mâinile,
deși îi deveniră mai catifelate, nu se opreau din muncă. Deh, obișnuința, bat-o
vina. Mai ales că acum aveau un aliat de nădejde.
Mai adăugă în
coș și Doina – emulsie nutritivă cu
extract de castraveți, asta pentru îngrijirea ei personală. Îi plăcea
senzație de răcoare pe care i-o dădea emulsia în fiecare seară când o folosea. Își
simțea tenul încărcat de la praful și poluarea marelui oraș în care își
petrecea timpul. După aplicarea emulsiei-minune, pielea devine imediat mai
netedă, mai catifelată. O reală plăcere să se privească în oglindă.
Și încă o cremă
nutritivă tot pentru ea pe care mîinile ei o iubeau. Era o adevărată
binecuvântare când își răsfăța mâinile cu un strat de cremă Doina, și simțea cum
fiecare por îi este încântat de ingredientele naturale specifice întregii game
de produse.
Îi reveni în
minte reclama la Doina pe care o văzuse cu câteva zile în urmă, reclamă
realizată în colaborare cu Krem.
S-a amuzat foarte tare, dar îi plăcea felul în care se punea accent pe efectele
aproape magice pe care le avea Doina.
“Ce potrivire de cuvinte: cremă-Krem.
Foarte inspirați cei de la Farmec”,
își spuse zâmbind. Și își continuă cumpărăturile, tânjind după clipa când își
va strânge din nou în brațe dragii bunici.
Ultimul
articol scris pentru SuperBlog 2013
