Sunday, September 25, 2011

Rătăcind...



M-am pierdut în plimbări
pe cărările tainice ale toamnei...
Septembrie mi-a dăruit
ghinde și castane zgribulite...

Le-am primit cu drag.

Sufletul meu râde acum,
mai fericit, mai bogat, mai împlinit...

Pășesc alene spre casă,
respirând aerul cu parfum de poezie.
Ajung în pragul ușii cu toamna în suflet...
Și în geantă...



Saturday, September 24, 2011

Septembrie

Cad castane. Nu te feri!
Întinde mâna, culege-le;
bucură-te de cele mai prețioase comori ale toamnei...
Zâmbește soarelui 
și adăpostește în suflet
minunatul tablou pe care îl primești în dar...


Friday, September 23, 2011

Toamna dansează...


Toamna dansează
... printre crengile copacilor triști,
făcând vântul să plângă
cu frunze vii și moarte...
Septembrie cântă înfrigurat...


Zâmbetul toamnei
îmi mângâie ușor sufletul...
Culeg veselă
raze calde de soare,
modelând versuri...

 ♥
 
Sângele toamnei
îmi picură arome în vene,
mânjindu-mi imaginația
cu frunze melancolice, 
scrise într-un caiet
îngălbenit de vreme...

Sunday, September 18, 2011

Pitiful...

Poor creatures... 

Some of them blush... They feel so puny and ugly when she comes around...
Others turn pale... She seems so strong and merciless that they fear she will bring them death...
Later on, they all turn brown in fury and weakness... 
She is so beautiful, but still so cold. She walks among them like a goddess, carrying her colourful dress and her chilling tears. Sometimes, she gets mad and turns the whole world upside-down, making people open their umbrellas and hurry home, to cuddle in their beloved ones' arms.
Trees, bending before her as if they were her slaves... and she mocks them, so badly... She smiles gently; the sun in her hair at sunset is so sweet that they all melt and they sacrifice their heavy beautiful coat... They give it to her, no regrets and her dress grows more and more, every day prettier. She shines, she seems to be so warm, so loving, repaying them with scented poetical fruits. But in the end they have nothing left. Their leaves, their fruits, their hearts... Everything is taken away... 
So she does every year, she always gets what she wants, using her fake warmth and kindness. 
Poor innocent souls! Their nudity is so sad, that even a poet's heart would bleed at such a view, before being able to graze a few lyrics. 
And then she leaves, her tempestuous laugh increasing the pain, the frustration and making them look even more miserable... She leaves behind her windy wrath, her rainy lack of soul and her unforgettable coldness...
They hate her, but what can they do? Endure winter with the little power they have, there's no other way... No other way...

Sunday, August 7, 2011

Miresmele copilariei (I)



Miroase a ardei copt şi a vinete coapte... Cine ar fi crezut că aici, în mijlocul unui oraş atât de gălăgios şi gri, poate să miroasă a vacanţă? Închid ochii, strivind două mărgele amare între pleoape, şi îmi amintesc de vacanţele mari din curtea casei părinteşti. August era doar începutul. Ne pregăteam deja de iarnă. Toată lumea muncea de zor printre legumele cu zâmbet încă văratic. Roşii, ardei, vinete, morcovi, varză, castraveţi etc. Asteptau cuminţi să devină pe rând provizii pentru cămara cu bunătăţi. 

Astfel, când gerul alb îşi făcea simţită prezenţa, singura noastră grijă, a copiilor, era câte întrebuinţări poate avea un strat pufos de zapadă.
Munceam cu drag atunci. Era obositor, dar şi frumos... Şi acum aş face la fel, dar... Vacanţele mari nu mai  există. Timpul nu s-a îndurat... Necruţător ca întotdeauna, a întors filele inocenţei una câte una până la epuizare... Iar copilăria şi-a luat tălpăşiţa mai repede decât credeam vreodată. A rămas în urma ei doar o povară imensă care stoarce lacrimi din când în când...

M-am bucurat de anii de copil ca de o carte care îmi place la nebunie şi pe care o citesc pe nerăsuflate, fără să-mi dau seama că o voi termina prea repede... Diferenţa este că pot oricând să recitesc orice carte, dar paginile copilăriei nu pot fi intoarse nicicând... decât în amintiri. Asta nu e de ajuns... Niciodată nu va fi de ajuns...

Saturday, August 6, 2011

Citate dragi sufletului meu (I)



La Medeleni - Ionel Teodoreanu

"Piersicul înflorit - îl vezi şi-nchizi ochii fiindcă ai avut, cu o bătaie de inimă, icoana întâii sărutări: buzele roşii care-au zâmbit, obrajii copilăreşti care s-au înroşit. E trist un piersic înflorit, fiindcă alături de el, oricât ai fi de tânăr, eşti bătrân."

"Când eşti trist îţi vine să dormi şi să uiţi. Îţi vine să-ţi culci capul pe genunchii altcuiva care te iubeşte, sau dacă eşti singur şi n-ai pe nimeni, să ţi-l culci pe palmele tale. Da. Îţi vine să dormi când eşti trist. Şi să uiţi... Dar când te trezeşti? Iar eşti trist şi nu mai poţi s-adormi din nou..."

"Dacă pământul pe care mergi, pe care-l calci fără să te gândeşti la el - durere încorporată în paşi ca cerul în ochi - ai simţi deodată că suferă din pricina ta, fiindcă paşii tăi sunt grei; dacă ai simţi înlăuntrul lui ca o durere fără de expresie aparentă - ce-ai face: ai merge înainte sau te-ai opri?"

"Sunt oameni făcuţi ca să iubească o singură dată în viaţa lor, şi alţii făcuţi să fie iubiţi pentru totdeauna."

"Acele daruri numai care dovedesc că aducătorul lor te cunoaşte, şi-a amintit de tine, te-a reconstituit, şi-a frământat mintea culegându-ţi în amintire exclamaţiile, poftele exprimate sau înăbuşite - dau bucurie. Ele îţi arată că ai existat în sufletul celui care ţi le aduce, şi darul, astfel numai, îşi pierde semnificaţia indiferentă de lucru cumpărat, căpătând-o pe aceea de răsfrângere a dorinţei tale în afecţiunea altuia."

"Blândă ca de obicei, ea era tristă ca de obicei, dar nimeni nu ştia, căci ea zâmbea ca de obicei."

It's complicated...


Why do we wish for things we know we'll never have? Why waiting for so long for that one specific thing or person we know will never come?
There are so many people out there who are waiting and waiting for something impossible to obtain, ignoring how much they have, how happy they would be if they knew how to appreciate what they have. So they are getting old, they waste their lives craving for what they'll never have and never enjoy, instead of enjoying their present, the people around them and all the important and beautiful things God has given to them.
Somehow, they are not to blame... Because wanting more than one has, sometimes means improvement and going behind one's limit...
However, it all depends on our way to see things and on the ability to survive our own wishes...
We all know that impossible may become possible... But what if the price for that is unbearable high???...

Un 2024 cât mai bun!

Pexels: Jill Wellington Sunt aproape 3 ani de când nu am mai scris aici și mai pe nicăieri. Prioritățile au fost altele, viața s-a scurs ori...