Acele momente când te simţi pustiit, ca o umbrelă uitată pe plajă, la apus de soare, departe de tot ce iubeşti mai mult…
Acele momente în care tot ce îţi doreşti este să te retragi într-o dulce izolare, într-un colţ al tău, departe de haos, de viaţă, de oameni, fie ei răi sau buni…
Acele lacrimi care curg fără voia ta, în care amărăciunea şi liniştea se ţin de mână în perfectă armonie, doar cât să se mai facă puţin loc în suflet, pentru noi emoţii, sentimente, oameni, locuri, poveşti…
Acele momente în care îţi scuturi nervos aripile şi te îndrepţi hotărât spre cer, fără să regreţi pe nimeni şi nimic din ce ai lăsat în urmă…
Acele momente în care îţi asumi riscul de a fi învinuit că ai uitat de prieteni şi familie, numai pentru a te bucura singur de un strop de libertate, de a te bucura de ceea ce eşti, de a-ţi aminti că exişti şi că ai atât de mare nevoie de tine, ai atât de mare nevoie să fii un pic egocentric uneori. Ai nevoie să uiţi de ei ca să-ţi aminteşti de tine…
Acele momente când refuzi pur şi simplu să ieşi din lumea ta imaginară, din lumea cărţilor şi a cântecelor impregnate atât de puternic cu magie… Versuri, note muzicale, cuvinte, personaje, poveşti profunde, toate îţi curg prin vene şi te hipnotizează. Partea cea mai bună este că nu există remediu…
Acele momente în care brusc nu-ţi mai pasă de timp, când secundele par infinite şi orele parcă pot cuprinde atât de multe activităţi pentru care înainte “nu aveai timp”…
