Saturday, November 19, 2016

Absență motivată



Anul ăsta am absentat grav de pe blog. Nu am mai scris decât foarte rar comparativ cu ce mi-am propus, nu mi-am mai vizitat prietenii bloggeri, nu am mai fost un blogger "sociabil" 😂 deși îmi place să interacționez cu voi, oamenii pe care îi citesc și care mă citesc.

A fost un an lung, obositor, plin, dar și cu realizări.
De ce am fost așa scumpă la... scris?

Păi în primul rând pentru că job-ul mi-a mâncat energia pe cel puțin jumătate de an. Atât de tare încât, chiar dacă îmi mai rămânea timp după muncă, energia ca să mai fac și altceva era aproape de zero, iar inspirației nu îi prea place asta, așa că m-a vizitat cam rar. Ce-i drept, idei au mai fost, le-am notat pe ici, pe colo, dar nu am avut starea necesară să le transform în ceva drăguț. Le-am lăsat să moară de plictiseală printre pagini de agende sau ciorne pe mail.

Apoi au fost plecările prin țară, dar și în afară. Nu multe, dar suficiente cât să ne umple timpul, și sufletele, mie și soțului, pe o perioadă destul de lungă. Au fost zile superbe, în care am văzut multe, am simțit la fel de multe și am făcut sute sau poate mii de poze.

Așaaa... Am participat la un curs acreditat de fotografie! Asta îmi doream de foarte multă vreme. Deci de anul acesta sunt fotograf cu acte în regulă 😎 A durat vreo două luni, două zile pe săptămână, după serviciu. M-a secat de viață, pentru că mă duceam gata vlăguită. Dar a meritat efortul infinit! Mai ales că urmează să investesc și în echipament foarte curând, așa că voi trece la treburi serioase. Sper😊

Și nu în ultimul rând, realizarea cea mai dragă o reprezintă două cărticele de poezii pe care le-am scris la foc automat, 225 de poezii scrise în vară, doar într-o lună. Da, a fost o adevărată provocare. Un deadline foarte strâns, dar la fel, a meritat fiecare minut investit. Deși m-a prins și în concediu, când eram ceva de genul:
- Sora mea: "Izabela, vii la pădure?",
- Eu: "Nuuuuu, că scriu poezii." 😁

A fost amuzant și obositor, frumos și provocator să scriu atât de multe într-un timp atât de scurt. Mi-a plăcut că am avut ocazia să mă simt din nou copil, să îmi dau seama cât de frumos este să te afli la vârsta inocenței și să te bucuri atât de ușor de fiecare lucru pe care îl vezi în jur: de un animăluț, de soare, de un bulgăre de zăpadă și de câte și mai câte!...

Voi reveni cu o postare nouă despre cărțile cu poezii. Până atunci, spor în toate și mai ales la scris vă doresc! 💥😊





Sunday, November 13, 2016

Noiembrie


Toamna, cu rochia-i zdrențuită,
Cu inima tulbure, pustiită,
Trimite în valuri lacrimi din cer
Și frunzele una câte una pier.

Coboară în cercuri către pământ,
În rotocoale viu-colorate dansând, 
Făcând copacii să jelească goi,
Să viseze la aprilie, la straie noi.

Toamna se duce, privește în urmă
La iarna ce toată suflarea o curmă;
Noiembrie își dă duhul într-un târziu
Lăsându-ne frig, întuneric, pustiu...

Tuesday, October 25, 2016

Vecina scrie un roman



De mai bine de un an
Vecina scrie un roman;
Înşiră pagini după pagini
Cu multe corecturi pe margini.
Se pierde printre ştersături
Şi prea multe tăieturi
Când îi curg alambicate
Gândurile-amestecate.
Chiar şi noapte pe la trei
Bea cafea din cana ei,
Îşi pune bine ochelarii 
Căci alunecă, ştrengarii,
Şi ţese poveşti de iubire
Când somnul e doar amintire.
Mai târziu, după patru,
Parcă o îmbie patul,
Rămâne-n pană de idei,
Iar mâţa pe perna ei
Doarme de vreo zece ceasuri.
Măcar nu mai face nazuri.
Vecina scrie liniştită
Lângă-un buchet de levănţică
Şi cu greu, printre pasaje,
Conturează personaje
Şi-ntâmplări nepovestite,
Neştiute, necitite.
Pe fereastră-acum priveşte
La soarele ce se trezeşte
Şi zâmbeşte obosită
La povestea mâzgălită.

Monday, October 24, 2016

Aţi văzut vreodată...?





Aţi văzut vreodată un trandafir cum moare,
Cum îi pier petalele triste pe cărare,
Când nu se uită nimeni şi numai vântul
Domneşte în grădină, cutreierând pământul?...

Aţi văzut vreodată cum se aprind stejarii,
Când plânge pădurea că sunt daţi uitării,
Împodobind doar suflete şi minţi rătăcitoare,
Suspinând încet că toamna-i trecătoare?...


Aţi văzut vreodată apusul în octombrie
Când cerul deodată parcă e fiinţă vie,
Amestecând culori la capăt de univers
Pentru poeţii care mai varsă câte-un vers?...




Sunday, October 23, 2016

Scrisoare către tatăl meu





 Dragă tati, 

La fel ca şi cu mami, vorbim foarte rar de când am plecat de acasă acum mai mult de zece ani şi, mai ales, de când ai reînceput serviciul şi lucrezi foarte mult. Dar eşti mereu prezent în gândurile şi în rugăciunile mele şi mă bucur de fiecare dată când vorbim la telefon, când îmi spui că eşti bine. 

Îmi povesteşti ce mai e pe la muncă şi cât de bine îţi merge acolo, ce ai mai trebăluit prin curte, că doar te ştiu, nu ai stare deloc cât e ziua de lungă şi asta mă bucură pentru că  înseamnă că eşti sănătos, ceea ce îmi doresc cel mai mult!

În ciuda multor greutăţi şi neajunsuri, nu ţi-ai pierdut nădejdea că toate problemele se vor rezolva la un moment dat cu ajutorul lui Dumnezeu şi ţi-ai păstrat simţul umorului care m-a inspirat în copilărie să-ţi dedic aceste versuri: "Tati e glumeţ/ Şi are părul creţ." :)))

Întotdeauna ai fost un om blând, sensibil, corect şi, cum îţi place să spui, parolist. Nici când te enervezi nu emani strop de răutate, indiferent cât de mult te-ar supăra cineva sau ceva.

Îmi amintesc că prin clasa a doua am avut de scris o propoziţie care să conţină cuvintele "rost" şi "fire" şi nu-i dădeam de cap sub nicio formă. Atunci m-ai salvat cu simpla frază: "Eu sunt o fire năzdrăvană şi tot ce fac e cu rost", ceea ce nu e prea departe de adevăr. :))

Îmi amintesc cum ziceai mereu că nu vrei vreodată pisici în curte şi mai ales în casă, şi totuşi le-ai iubit pe toate câte au fost, te-ai ataşat de ele mai ceva decât noi şi te-ai întristat de fiecare dată când dispăreau...


Îmi amintesc cum ne plimbai pe motocicletă pe fiecare pe rând pentru că altfel nu scăpai de noi şi ne ofereai acest mic prilej de aventură, aşa cum îl vedeam noi, mici fiind.

Îmi amintesc cum vara te aşteptam să vii de la serviciu cu un pepene mare şi gras şi ce mai festin delicios era pentru noi!

Îmi amintesc de câte ori ne luai la pădure să culegem bureţi de toate felurile şi ne-ai învăţat care sunt buni, de ne luam la întrecere care culege mai mulţi şi mai arătoşi.

Îmi amintesc cum mă puneai să citesc un număr de pagini pe zi din "Gulliver în Ţara Piticilor", ca să exersez după ce am învăţat să citesc. 

Îţi mulţumesc, dragă tati, pentru răbdarea pe care ai avut-o mereu cu noi, că ne-ai iertat de fiecare dată când te-am supărat, că ne-ai încurajat pe fiecare în parte să fim mai buni şi mai sârguincioşi, că ai făcut mereu tot ce ţi-a stat în putinţă să avem o copilărie frumoasă şi lipsită de griji, pentru toate astea şi pentru mult mai multe nu cred că ne va ajunge vreodată timpul să te răsplătim cum se cuvine...

Au fost multe şi mărunte, amintiri frumoase pe care le port în suflet cu drag şi nu pot decât să sper că Cel de Sus îţi va mai da mulţi şi buni ani de acum înainte, să te avem lângă noi sănătos şi în putere, să te găsim mereu acasă cu zâmbetul pe buze şi cu braţele larg deschise pentru noi. Să ne adunăm cu toţii în jurul mesei în weekend-uri sau de sărbători, aşa cum îţi place, că mult mai ţii la tradiţia asta şi pe cât posibil vom avea grijă să o respectăm ca să te vedem fericit. :)

Te iubesc, tati!

(citeşte aici scrisoarea către mama mea)


Saturday, October 22, 2016

Tartă cu dovleac





Toamna este unul dintre cele mai frumoase anotimpuri pentru mine. Este plină de arome, de culori, de flori, de fructe şi legume gustoase şi sănătoase.

Este şi un anotimp numai bun de stat în casă şi prăjiturit. :)


Când eram mici, bunica ne făcea dovleac copt şi-l mâncam în loc de desert şi tare ne mai plăcea. Iar noi ne bucuram de aşa dulce sănătos şi aromat, mai ceva ca de o prăjitură fină cu multă cremă.


Iar seminţele le dădea cu sare şi un pic de apă şi le punea la cuptor în weekend, numai bune de ronţăit când ne uitam la seriale. 


Frumoase vremuri mai erau... Simple şi liniştite. Toamna mai este şi un anotimp plin de nostalgii, de amintiri la fiecare colţ de grădină, în fiecare borcan cu dulceaţă pregătită acum de mama noastră. Bunica nu mai este şi nici soba de pământ de unde ieşeau preparate cu gust aparte...


În cinstea toamnei, a amintirilor de demult şi a bogăţiei cu care ne surprinde de fiecare dată, am pregătit această tartă aromată şi atât de bună încât l-a cucerit şi pe soţul meu, care nu prea e fan dovleac :)


Sper să aveţi timp să o încercaţi cândva. Se prepară rapid şi este un desert uşor şi foarte aromat, pe gustul oricui!


Ingrediente:
1. Pentru blat:
125 g unt
100 g zahăr pudră
un praf de sare
2 gălbenuşuri
2 linguri lapte
250 g făină cernută

2. Pentru umplutură:

3 căni cu dovleac ras (pe răzătoarea mică)
250 g zahăr tos
două linguri de unt
300 g nuci măcinate (alternativă: migdale măcinate)
1 plic de zahăr vanilat,
3 linguri esenţă de rom
3 linguri scortişoară
50 g stafide
1 lingură de făină (sau pesmet
2 albuşuri
nuci / migdale pentru decor


Cum se procedează:


Pentru blat:

Se pun într-un bol untul, zahărul şi sarea, la care se adaugă gălbenuşurile şi, treptat, făina. Se amestecă uşor până la omogenizare. Când aluatul devine asemeni unor firimituri mai mari, se adaugă laptele. Se frământă uşor câteva minute până când devine pufos, se pune într-o folie alimentară şi se dă la frigider până este gata umplutura.


Pentru umplutură:
Dovleacul ras se pune la călit în cele două linguri de unt, împreună cu zahărul, scortişoara şi zahărul vanilat. Se lasă pe foc două-trei minute şi se amestecă din când în când. Se adaugă făina sau pesmetul, esenţa de rom, stafidele şi nucile sau migdalele. Compoziţia se lasă la răcit.

Apoi se bat albuşurile spumă şi se încorporează în compoziţia de dovleac. Se întinde aluatul în tava ună tapetată cu unt şi făină, inclusiv pe pereţii formei. Se introduce tava in cuptorul preîncins la 180°C pentru 3 minute. Se scoate şi se pune apoi umplutura, iar deasupra se presară nucă măcinată sau migdale. Se lasă la cuptor pentru aproximativ 20 de minute.

Se serveşte cu poftă alături de cei dragi, într-o zi friguroasă de toamnă :)

Spor în toate!
Izabela 









 

Sunday, October 9, 2016

Octombrie


Octombrie, luna în culori de toamnă,
Se plimbă prin grădini în paşi de doamnă,
Cu delicateţe, atinge frunzele pe rând,
Le priveşte cum cad înfrânte pe pământ.

Se aprind roşii, galbene şi arămii,
Lăsând copacii toţi trişti şi pustii,
Îi părăsesc când bruma peste ei se lasă,
Nimic nu mai rămâne din pădurea deasă.

Sufletul se strânge de dor dulce-amărui,
De teamă că rămâne din nou al nimănui,
Stă zgribulit lângă-un morman de frunze moarte
Şi-şi numără pe degete speranţele deşarte...


Friday, September 9, 2016

The End... of Summer

photo source













It's autumn, but...
The taste of summer is still on my lips,
The sound of the waves is still in my ears,
The sand of the beach is still in my hair...


Sunday, September 4, 2016

Regrets

Usually, I have no regrets. About anything and anyone.

However, there is one thing that I tend to regret often and deeply: having been mean to people, having been the reason why they had a bad moment. Or maybe a bad day.

It's sad, but still a lesson. A good one. 

I hope one day I learn it well and make my presence and existence only another reason to smile...


Monday, August 15, 2016

Mi-ai fericit 10 ani din viaţă




Iniţial aş fi zis că mi-ai mâncat 10 ani din viaţă :))) dar ştim amândoi că nu este aşa pentru că în aceşti ani întregi de când îmi eşti şi îţi sunt tot, cu şi prin tine am devenit un om mai frumos, mai bun, mai deschis, mai răbdător.

Am crescut mult şi am învăţat multe despre viaţă, despre mine, despre tine, despre noi, despre iubire.

M-ai răsfăţat şi te-am răsfăţat.
M-ai certat şi te-am certat.
M-ai împăcat şi te-am împăcat.

Am învăţat împreună că doi oameni cu pasiuni şi firi diferite pot fi fericiţi împreună dacă au aceleaşi idealuri, aceleaşi vise, aceeaşi inimă deschisă către omul iubit.

Am învăţat că indiferent de cât de însorită sau înnorată ar fi vremea pe strada noastră, vom merge pe acelaşi drum mereu, mână în mână, suflet lângă suflet.

Am învăţat că eşti mereu acolo când mă împiedic şi cad sau când mă înham la mai mult decât pot duce. Am învăţat să fiu mereu refugiul tău în zile cu furtună, să presar câteva raze de soare şi-un curcubeu atunci când plouă prea tare.

Am învăţat ce înseamnă dorul, chinul de a fi departe de fiinţa iubită şi, mai ales, cât de dulce poate fi revederea de fiecare dată.

Pentru toate astea şi pentru infinit mai multe, îţi mulţumesc şi te iubesc, omul meu frumos! :)



Wednesday, August 3, 2016

Dimineţi cu iz de vacanţă (4)


De câteva zile, pescăruşii, locatari pe blocul vecin, sunt foarte agitaţi. Par mai gălăgioşi decât în orice altă perioadă. Cântă a disperare, a doruri grele, a dor de ducă...

Poate și ei suferă de căldura infernală ce a pus stăpânire pe marele oraș aglomerat și prăfuit. Poate nu le mai ajunge lacul din apropiere în care se scaldă adesea.

Sau poate... și lor le este dor de mare. 
De valurile înspumate ce sărută sălbatic țărmul, de valurile line ce mângâie același țărm ars de soare, de briza blândă ce te face să te simți mai liber decât păsările cerului, de răcoarea serilor lungi și silențioase, de cerul ce se contopește cu marea într-o îmbrățișare infinită la orizont...

Poate și ei tânjesc-și poarte din nou pașii pe nisipul fin și cald și să plutească în voie pe nesfârșita întindere albastră.

Da, le este tare dor de mare... ca şi mie...


Monday, July 18, 2016

Am nevoie să fiu singură (schiță 6)






Iubitul meu,

Am nevoie să fiu singură, întelegi ? Doar o vreme, doar cât să pot să respir din nou.

Cum să-ți explic ca să mă înțelegi cu adevărat? Simt nevoia să nu mai împart timpul cu nimeni, să mă ocup de mine însămi, să citesc cărțile pe care le amân de atâta timp, să stau de vorbă cu toamna, să las inspirația să-și facă de cap printre foile albe ale agendei pe care o amăgesc rar cu două-trei cuvinte... nu mai pot să fac toate astea aici, nu am spațiul și atmosfera necesare.

O să mă duc singură în munți, măcar pentru câteva zile. Pentru că mi-am pierdut culorile, am devenit una cu orașul ăsta gri, oamenii mi-au intoxicat sufletul și singurul mod să îmi revin este o cură de purificare la munte.

Mai ții minte vacanța de anul trecut? La pensiunea aia ascunsă de ochii lumii… Știu, știu a fost frumos în doi, romantic, de vis. Și traseele..., peisajele fantastice, eram rupți de tot, doar noi... Dar acum, ți-am zis… Nu mai pot altfel…

Da, daaa, știu că o să fie frig în perioada asta, dar pentru prima oară nu îmi pasă. Vreau să urmăresc traseul stropilor de ploaie pe geam. N-ai idee cât de liniștitior este. Vreau să simt umezeala din aer și frigul cum îmi străbat tot corpul, ca apoi să mă cuibăresc între perne la căldură, să beau un ceai fierbinte, să strâng la piept o carte. Deși nu știu dacă mă pot concentra la citit, nu acolo. Pentru că departe de tumultul zilnic, natura se cere citită, înțeleasă, iubită, mai mult ca orice. Sunt atâtea pagini nescrise acolo, în munți, trebuie doar să le acorzi timpul, atenția și afecțiunea cuvenite...

Oare chiar înțelegi?...

Îți amintești camera noastră? Eram înconjurați de păduri tăcute, dar care, dacă ar fi putut să vorbească, offf, câte ne-ar mai povesti, știi?...

...................................................


            Dragul meu,


            E atât de bine aici la pensiune, nu la fel de bine ca anul trecut, pentru că  nu ești tu... dar este exact cum mi-am dorit. Oare oamenii care ajung aici știu că cele mai bune facilități pe care ni le pune la dispoziție gazda sunt peisajele ca în basme, traseele de care nu mă pot sătura vreodată? Oare știu că pe lângă cele trei stele de confort li se mai adaugă alte miliarde de stele de pe cerul senin, ca bonus că au ales o locație atât de binecuvântată,  care vindecă boli sufletești și alină dureri de inimă?... Ar trebui să le spună cineva...

Deși mi-e tare dor de tine, nu sunt chiar atât de singură... Toamna mi-e vecină, aici, aproape de cer, mă simt îmbrățișată de o forță nevăzută. Nici nu aș putea să-ți explic ce simt când dau nas în nas cu munții împăduriți, atinși de magia în culori a lui octombrie. O să spui că e stupid, dar... mi-aș dori să pot îmbrățișa fiecare copac în parte, să pot lua cu mine și păstra toate frumusețile de aici. Nu-mi vor fi niciodată, dar niciodată de ajuns. Toamna mă hipnotizează cu măiestria ei, aș vrea să pot sta fără să clipesc. Am ajuns la concluzia că dacă ar fi să pierd vreodată un simț, măcar să nu fie vederea. Deși  știu că toate sunt la fel de importante...

Îți spun sincer că încep să găsesc ceea ce căutam. Stau în grădină, pe băncuța noastră preferată, și privesc cum cad frunzele, ca și gândurile mele pe foaie. Simt cum îmi curge inspirația prin vene. Este locul perfect pentru artă. Am făcut și câteva zeci de poze, am desenat. Este locul ideal  pentru a-mi rispi gândurile grele și a-mi potoli setea de natură, chiar dacă doar pentru scurt timp.

Știi, ieri am am fost la vechiul schit recomandat de gazdă, cel la care nu am reușit să ajungem data trecută. Nu pot să îți spun în cuvinte ce am simțit. Este un sentiment unic, divin, cum n-am mai experimentat niciodată... Am simțit o conexiune puternică de cum am intrat, am simțit cum mă cuprinde o liniște și o ușurare greu de descris. Am simțit cum o lumină necunoscută îmi invadează sufletul și mintea.

Am simțit că am dus până acolo poveri grele, de care nu știam cum voi putea vreodată scăpa... Iar când am plecat... parcă eram alt om. Ușoară ca un fulg, cu capul sus, cu speranțe noi, m-am îndreptat către pensiune și nu am putut adormi decât foarte târziu. Mi-a rămas gândul la ce am trăit acolo. Am lăsat pixul să alunece pe foaie,  vegheată de luna plină care nu avea somn, ca și mine...

Ai răbdare, iubitule. Nu vreau decât să mă pierd în munți o vreme. O să revin în brațele tale în câteva zile, pentru că nicăieri nu e mai bine ca acasă. Tu ești acasă...