Plecându-mi fruntea
spre vaste, ameţitoare pământuri,
culeg rouă de pe mormântul unei voci...
Mă-nec! Să strig într-un copac
flăcări de sunete îngheţate
mi-e greu...
Aştept... doar o veşnicie.
Să cad în infinit aş vrea,
s-alung speranţe lunatice cu un sărut
din cupa vieţii.
Mă-mpiedic!... Tot mai aproape
de Nimeni.
Nori decăzuţi din natură
îmi străpung golul de suflet...
Un fluture cu aripi ofilite
devin în ultima clipă
a unui răsărit uitat
pe vecie!
No comments:
Post a Comment