...Era furtună, mai știi? M-ai găsit printre
amintiri zdrențuite, printre izvoare de lacrimi, printre cuvinte împrăștiate…
M-ai căutat de atâtea ori, mi-ai întins
mâna să mă salvezi... să ne salvezi... Dar... știi? nu mai credeam în
reîntoarcere, nu mai credeam în vise, nu mai credeam în iubire... în tine.
Trăiam în neștiință și refuzam să deschid
ochii.
Trăiam într-o dulce-amăruie indiferență,
într-o dezamăgire pasivă. Eram sigură că au dispărut toți fluturii care cândva tresăreau
numai la simplul gând că exiști.
Eram sigură că nu a mai rămas nimic în
urma vijeliilor prea dese, nici măcar cioburi de amintiri, nici măcar umbre ale
emoțiilor de altă dată.
Însă, pentru o clipă doar, am revenit în
lumea reală, am făcut câțiva pași spre tine, am îndrăznit să-mi ridic ochii
atât de obosiți. Am reușit să te privesc și am înțeles: războiul se încheiase... De fapt, nu avusese loc niciodată. Fusese doar puțin mai multă
ploaie decât de obicei, nori negri se învălmășiseră prea repede, vântul ne
cuprinse și ne smulse parcă inimile din piept, înainte să ne dăm seama ce se
întâmplă, înainte să ne privim în ochi și să ne amintim... că ne iubim.
Acum totul e atât de limpede... Fluturii
sunt toți la locul lor, nu au dispărut niciodată. Așteptau doar să-mi deschid eu
aripile mai întâi, să zbor spre tine, să te iert, să mă ierți... să-mi
amintesc... să-ți amintești...
Mai știi?...
