 |
| sursă foto |
Mi-am urmat paşii pe aleile
parcului, rătăcindu-mi privirea pe frunzele îngălbenite ale copacilor,
ce cădeau pe rând cu foşnete abia şoptite.
Umblam încet ca într-un cimitir învăluit de o linişte bizară, ezitând să calc prea apăsat, de teamă că amintirile adânc îngropate undeva în trecut mă vor înşfăca pe nepregătite şi-mi vor sfâşia sufletul... iar şi iar...
Mi-era teamă să respir, să gândesc şi, mai ales, să-mi amintesc. Nu voiam să-mi amintesc... Dar eram acolo, în locul unde totul îmi vorbea despre ceea ce îmi doream cu disperare să uit...
Banca pe care ne aşezam uneori, strângându-mă la pieptul tău, făcându-mă mică, mică, zgribulită de la aerul rece din zori sau de la fiorul de gheaţă ce îmi străbătea tot trupul când îmi spuneai că într-o zi va trebui să pleci...
Bătrânul tei din capătul parcului, pe care l-am îmbrăţişat de zeci de ori, sub care ne-am odihnit adesea sufletele, ne-am pus la păstrare atâtea vise şi dorinţe. Acelaşi tei care ne învolbura simţurile cu parfumul ameţitor dintr-un univers îndepărtat. Acelaşi tei sub care îmi luai mâna şi o duceai la pieptul tău, înşirându-mi promisiuni în care am crezut, poate, prea mult...
Fântâna din centrul parcului, susurând mesaje neînțelese, acoperind momentele de tăcere, când cădeam pe gânduri amândoi, eu visând la o viață nesfârșită alături de tine, ca o puștoaică naivă din telenovele. Iar tu... neavând nici o intenție să faci parte din lumea mea pentru prea multă vreme.
Arcada de trandafiri roșii unde m-ai fotografiat în rochia albă de dantelă, îți amintești?... Îmi spuneai că par întruchiparea inocenței într-o lume invadată de păcate. Ai cules un trandafir și mi l-ai pus în păr, sărutându-mă apăsat. M-ai mușcat atât de tare de buze, încât o picătură de sânge s-a prelins nestingherită pe rochia albă...
Stropi reci de ploaie m-au trezit la realitate și mi-au inundat gândurile. Trebuia să nu mă fi întors niciodată acolo... Toate îmi povesteau despre tine, despre noi, despre cât de fericită eram cândva. Despre cum mi-am pus fericirea în mâinile tale, iar tu ai plecat fără să privești în urmă, lăsându-mă mai pustie decât un deșert uitat de lume...
Nu voiam să-mi amintesc, dar de fapt... nu uitasem niciodată...
Umblam încet ca într-un cimitir învăluit de o linişte bizară, ezitând să calc prea apăsat, de teamă că amintirile adânc îngropate undeva în trecut mă vor înşfăca pe nepregătite şi-mi vor sfâşia sufletul... iar şi iar...
Mi-era teamă să respir, să gândesc şi, mai ales, să-mi amintesc. Nu voiam să-mi amintesc... Dar eram acolo, în locul unde totul îmi vorbea despre ceea ce îmi doream cu disperare să uit...
Banca pe care ne aşezam uneori, strângându-mă la pieptul tău, făcându-mă mică, mică, zgribulită de la aerul rece din zori sau de la fiorul de gheaţă ce îmi străbătea tot trupul când îmi spuneai că într-o zi va trebui să pleci...
Bătrânul tei din capătul parcului, pe care l-am îmbrăţişat de zeci de ori, sub care ne-am odihnit adesea sufletele, ne-am pus la păstrare atâtea vise şi dorinţe. Acelaşi tei care ne învolbura simţurile cu parfumul ameţitor dintr-un univers îndepărtat. Acelaşi tei sub care îmi luai mâna şi o duceai la pieptul tău, înşirându-mi promisiuni în care am crezut, poate, prea mult...
Fântâna din centrul parcului, susurând mesaje neînțelese, acoperind momentele de tăcere, când cădeam pe gânduri amândoi, eu visând la o viață nesfârșită alături de tine, ca o puștoaică naivă din telenovele. Iar tu... neavând nici o intenție să faci parte din lumea mea pentru prea multă vreme.
Arcada de trandafiri roșii unde m-ai fotografiat în rochia albă de dantelă, îți amintești?... Îmi spuneai că par întruchiparea inocenței într-o lume invadată de păcate. Ai cules un trandafir și mi l-ai pus în păr, sărutându-mă apăsat. M-ai mușcat atât de tare de buze, încât o picătură de sânge s-a prelins nestingherită pe rochia albă...
Stropi reci de ploaie m-au trezit la realitate și mi-au inundat gândurile. Trebuia să nu mă fi întors niciodată acolo... Toate îmi povesteau despre tine, despre noi, despre cât de fericită eram cândva. Despre cum mi-am pus fericirea în mâinile tale, iar tu ai plecat fără să privești în urmă, lăsându-mă mai pustie decât un deșert uitat de lume...
Nu voiam să-mi amintesc, dar de fapt... nu uitasem niciodată...
Așa este, iubirea mai și doare, dar este un sentiment atât de sublim, încât merită :)
ReplyDelete