Poveștile mele: Oare pe unde îmi umbli?... (1)

sursă foto

Am luat un post-it și i-am scris la repezeală, sperând că va înțelege de ce nu pot să rămân. L-am lăsat pe birou și am plecat pe fugă, cu un zâmbet tâmp pe față, dându-mi seama ce scris infect am. Sper să reușească să descifreze mesajul.

Atunci m-am gândit la tine, m-am întrebat dacă mai scrii la fel de frumos ca atunci... Îmi lăsai zilnic bilețele printre caiete, iar colegii se amuzau pe seama mea pentru că de multe ori le găseau înainte să apuc să le citesc. "Romeo" îmi spuneau, iar ție "Julieta".

Într-o zi te-a prins profa de română când i-ai dat un bilețel Alinei, colegei mele de bancă, să mi-l paseze. Știu că erai supărată rău pe mine. Mi-ai scris: "Nici mama vitregă nu a urât-o pe Albă-ca-Zăpada așa cum te urăsc eu pe tine!!!". Cred că nici tu nu credeai ce spui. Și totuși mi-ai zis-o...

Atunci Madam Stănescu te-a scos în fața clasei și a citit mesajul. Te-ai înroșit atât de tare încât mi-era teamă că o să ți se facă rău. Erai foarte indignată că ți s-a întâmplat așa ceva tocmai ție.

Ți-a ținut profa o predică atunci! L-ar fi convins chiar și pe Ionescu, chiulangiul clasei, că trebuie să lase prostiile și îndrăgosteala că altfel nu ia bacul și se alege praful de viața lui. Eheee, ce ne-am mai distrat, râdeam toți pe înfundate. În afară de tine, normal.

Știu că tocmai se sunase de pauză. Te-a salvat clopoțelul și ai ieșit val-vârtej din clasă. Am alergat după tine, te-am prins din urmă pe scări și m-ai îmbrâncit atât de puternic încât m-am dezechilibrat. Mi-ai spus că nu vrei să mă mai vezi niciodată. Ai luat-o la fugă și... te-am lăsat în pace. Poate asta a fost cea mai mare greșeală, că te-am lăsat să pleci fără să-ți arăt cât de mult îmi păsa de fapt, cât te iubeam...

Până la sfârșitul anului, m-ai evitat continuu. Nu cred că am schimbat mai mult de două cuvinte până la bacalaureat. Apoi ai plecat din țară. Cu greu am reușit să aflu unde ești. Te-am contactat de nenumărate ori, dar m-ai ignorat complet. 

Mi-am dat seama atunci că poate iubirea noastră era ca toate celelalte, o simplă iubire de liceeni care se sfârșește o dată cu intrarea în lumea celor mari. Și tot atunci mi-am dat seama cât de mult ai însemnat pentru mine, că, în ciuda relațiilor pe care le-am avut apoi, nu am reușit să trec peste ce s-a întâmplat. Poate pentru că povestea noastră a rămas suspendată, neterminată, poate că trebuia să fie mai mult decât atât. Nu vom afla poate niciodată...

Și acum, după atâția ani, aș alerga după tine, iar și iar, până te-aș găsi și nu te-aș mai lăsa să pleci. Măcar dacă aș ști încotro s-o apuc.

Oare pe unde îmi umbli, suflet drag și greu de uitat?...