Fata asta și-a cam încheiat socotelile cu viața reală, în care oricum nu se încadra. Era ca o piesă de puzzle în plus, ca o bucată de material rămasă, după ce rochia a fost deja terminată.
Fata asta a luat-o tiptil, desculţă în vârful picioarelor şi s-a afundat într-un hamac viu colorat, în grădină, la umbra unui măr bătrân.
Citește. Citește și zâmbește. Uneori lăcrimează, suspinând ușor, printre rânduri. Apoi, zâmbește iar. Mai scoate nasul din carte ca să privească lung un fluture ce-i dă târcoale. Sau trandafirul acela înalt, de un roșu atât de aprins, încât îi face sufletul să vibreze. Și să mai scape un suspin.
Fata asta cu visele roz a adunat în mănunchiuri violetul florilor de levănțică, să-i fie somnurile line și visele domoale. A adunat maci sângerii în mâinile-i încă tinere ca să-și împletească suave coronițe, să și le-agațe în păr. A mângâiat ușor, cu vârful degetelor, florile de cireș, primăvara, sorbindu-le parfumul cu ochii închiși.
Iar acum, în timp ce ea se pierde în visare în colțul ei îndepărtat din grădină, în timp ce își soarbe liniștită cafeaua caldă cu o carte în brațe, în tot timpul ăsta, undeva, parcă în altă dimensiune, crește și se înalță o femeie. Mamă și soție.
Este femeia cu brațe puternice și inima plină de iubire, pentru puiul și pentru omul ei. Este femeia care aleargă ziua întreagă după puiul plin de viață, cu zâmbet dulce și râs cristalin. Este femeia care pregătește cu dragoste o masă caldă pentru omul ei ce se află încă la muncă.
Este acea femeie care ascunde adânc în suflet acea grădină în care sălășluiește acum fata cu visele roz și suflet de porțelan, pe care o vizitează rareori, prinsă fiind în vâltoarea noii vieți de care se bucură din plin.
Din când în când, îi mai aruncă o privire caldă, zâmbește în sinea ei, oftează a nostalgie și a capitol încheiat, apoi îi face cu mâna, se ridică și pășește mai departe cu fermitate.
