Ziua tăcerii

Photo by Kristina Flour on Unsplash

De câte ori nu ne trezim dorindu-ne un pic de timp petrecut în liniște, mai ales după o zi aglomerată?

O liniște din aia completă, fără zumzet de oameni, fără claxoane, fără telefoane, laptop-uri, televizoare, fără zgomote sau sunete de vreun fel.

O liniște în care să împarți tăceri, să taci, fără ca asta să fie văzut ca pe ceva ciudat într-o lume în care suntem bombardați cu informații din toate părțile.

O liniște de pădure, în care accepți să auzi doar foșnet de frunze, susur de izvoare și ciripit suav de păsărele, unde poți să taci în voie și să privești în zare fără să te doară nimic, fizic sau psihic.

O liniște de mânăstire, în care rugăciunile își găsesc foarte ușor calea către Cer.

O liniște de vârful muntelui, unde doar cele mai adaptabile dintre viețuitoare îndrăznesc să se aventureze.

În lumea modernă, în care zgomotul de fond este nelipsit, oriunde te-ai afla, este greu să poți găsi astfel de momente de pace, tu și cu tine, în care să-ți auzi inima bătând a relaxare, în care poți să pui STOP! gândurilor tumultoase și în care să respiri profund, să visezi, să dansezi pe o mie de liniști nescrise.

Astăzi este ziua tăcerii care se sărbătorește în fiecare a doua miercuri din septembrie. 

Este o zi specială pentru a-ți aloca timp, pentru a alunga orice urmă de zgomot din rutina zilnică, deși astfel de momente ar trebui să le alocăm mai des decât o dată pe an. Pentru că este nevoie și este sănătos pentru minte și spirit.

Ia-ți câteva momente astăzi și sărbătorește! Închide ochii, taci și ascultă! O să-ți facă bine.

O melodie în ton cu această zi: Passenger - "Whispers",  în care versul meu preferat este: "You see all I need's a whisper in a world that only shouts"....

Tăceri mânăstirești

Photo by Ümit Yıldırım on Unsplash

Nu-i niciun loc pe lumea asta mai liniștit, mai senin, mai plin de pace decât propriul suflet. Sau o mănăstire bine ascunsă cu miros tainic de mir, de sfinţenie, cu glas murmurat de măicuţe ce se roagă.

Dacă sufletul este un locaș, atunci poţi găsi un strop de liniște chiar şi în cea mai infernală aglomeraţie. Chiar și la orele de vârf, când prin sinapsele neuronale se perindă mii de gânduri pe secundă, chiar și atunci când la fiecare respirație, îți înfloresc zeci de frânturi de emoții pe care nu știi cum să le gestionezi. 

Chiar și atunci când întrebări existențiale iau naștere tumultuoase în mintea-ți brusc neîncăpătoare pentru atâta agitație și zgomot, și din afară și dinăuntru.

Uneori, îmi zboară gândul la cimitirul din vârful dealului împădurit din orașul natal. Cu ceva timp în urmă, mergeam acolo mai des, cu o lumânare la cei trecuți dincolo și se simțea așa o pace, o liniște, mai ales în miez de vară, cu soarele sus pe cer. Trebuia doar să taci, să asculți și să privești. 

Să te asculți și să te privești din interior spre exterior. Să îți iei în seamă gândurile care se risipesc brusc când le privești pe fiecare în parte, rămânând doare cele ce contează cu adevărat. Sau poate nici alea. Închizi ochii și te bucuri de golul liniștitor ce se cască senin în sufletul tău. Golul de care ai uneori așa mare nevoie. Ca să poți respira din nou aer proaspăt și să îl umpli cu frumos și cu soare.

În cimitir, unde cei dragi ni se odihnesc, miroase a mir și a busuioc, a lumânări ce ard, luminând sufletele celor adormiți, a flori de câmp și a iarbă arsă de soare. Asculți greierii ce zac la umbră, printre firele de iarbă, și îți dorești, pentru o clipă, să fii unul dintre ei.

În cimitir, printre tăceri mânăstirești și cruci pestrițe, sufletul tânjește spre o lume mai liniștită, mai bună, mai tăcută, fără grabă, fără agitație, fără griji. Tânjește după "loc luminat, loc cu verdeață, loc de odihnă, de unde a fugit toată durerea, întristarea și suspinarea."...