Showing posts with label O ştampilă cu poveste. Show all posts
Showing posts with label O ştampilă cu poveste. Show all posts

Saturday, February 20, 2016

Poveștile mele: O ştampilă cu poveste (1)



sursă foto

              Bătrânul se ridică cu greu de pe scaunul de lemn, martor al muncii lui asidue, aşezat la măsuța din colțul camerei luminate de apusul tomnatic. Își scoase ochelarii și se îndreptă către fereastră, admirând magia anotimpului lui preferat, care în același timp îi amintea cât de singur este...

              Inevitabil, se gândi la Sonia... draga lui Sonia. O iubise mult, atât de mult încât i se părea că toate poeziile de dragoste erau scrise pentru ei. Și ea îl iubise, în felul ei haotic, bizar, incomplet, care îl făcuse adesea să se îndoiască de sentimentele ei.
              Dacă ar fi întâlnit-o în alte circumstanțe...

             Acum mai bine de jumătate de secol, într-o zi caldă de aprilie, din neatenție și fiind pe fugă de parcă tocmai comisese cine știe ce infracțiune, o tânără domnişoară se ciocni de el pe holul spitalului. Ea - foarte amuzată de întâmplare, cu ochii verzi sclipitori care nu trădau nici urmă de îngrijorare. El... orb. Era orb din naștere. Operația urma să îi redea vederea parțial. Pe vremea aceea, mai mult nu putea spera.

            Rămăsese înmărmurit pentru că îi simțise parfumul, iar părul ei îi atinse fața care nu mai zâmbise de săptămâni. Îi era teamă că nu va reuși niciodată să vadă.

            După câteva secunde, văzând în ce stare se află, simpatica domnișoară zâmbi și spuse:

-     Îmi cer scuze, mă grăbeam... Te-aș putea ajuta cu ceva?
-     Nu, este în regulă, îngăimă el îmbujorat, voiam doar să merg în grădina spitalului, să mă plimb puțin.
-     Te conduc, ne plimbăm îmreună dacă vrei, spuse fata fără să stea pe gânduri, ca să îți arăt că îmi pare rău pentru incident. Eu sunt Sonia. Mă bucur să te cunosc.
      -     Manu, îmi pare bine, spuse el, strângându-i mâna mică și prietenoasă care îl trase puțin cam repede după ea, spre soarele plăcut al amiezii.

Coborând scările, ea îi povesti cu însuflețire că venise în vizită la mama ei, medic la acel spital. Când să plece, “împrumută” o ștampilă de pe biroul plin cu dosare, pe care a luat-o în urma unei provocări infantile lansată de prietena ei cea mai bună. De-asta era în grabă, nu cumva să fie prinsă asupra faptului.

      Apoi îl întrebă ce a pățit. El îi povesti, împleticindu-se printre cuvinte, că era orb din naștere și după 20 de ani în care văzuse lumea doar cu ochii minții, reconstruind-o prin poveștile celorlalți, cea mai mare dorință a lui era pe cale să se îndeplinească în câteva zile. 

      -     Știi cum arată o ștampilă?, întrebă ea pe neaștepate, privindu-i lung chipul, buzele ce abia se mișcau când vorbea, părul ciufulit, curioasă să afle cum arată ochii aceia pedepsiți să nu vadă lumea niciodată... “E chiar drăguț”, își spuse. 
      -     Cred că da,  îmi imaginez..., bâigui el nesigur. 
      -    Nu prea cred, i-o tăie ea imediat. O ștampilă arată așa, spuse, apăsându-i buzele cu buzele ei fierbinți. Cu răsuflarea tăiată, rămaseră nemişcaţi timp de câteva secunde, după care fata se desprinse din sărut și o luă la fugă, fără ca el să aibă timp să reacționeze.

Zăbovi minute în şir sub razele prietenoase ale soarelui primăvăratic. Primul lui sărut... Dacă asta era o ștampilă, atunci de acum știa sigur că îi plac ștampilele şi că nu va uita niciodată acele momente.

După câteva zile, în care nu mai avu norocul s-o întâlnească pe Sonia, Manu a fost operat. Medicul îi scoase bandajele și, pentru prima oară în viața lui, plânse de fericire. Pentru că vedea! Vedea! Lumina, culorile, tot ce mişca în jurul lui îi copleșise sufletul.

Anii petrecuţi în întuneric, printre imagini eronate au luat sfârşit. Putea să admire florile, copacii, soarele! Își privi mâna dreaptă pentru câteva clipe. Acea mână în care sălășluise de curând o mână fină și îndrăzneață... Acum că marea lui dorință se îndeplinise, singurul lucru de care mai avea nevoie era prezența ei. Voia să afle cum arată cea care i-a ștampilat inima fără ca ea să fi ştiut măcar. Trebuia s-o găsească!

Şapte ani se scureseră de atunci ca o adiere de vânt.

Tânărul profesor își bea ceaiul liniștit la terasa preferată din apropierea școlii unde preda. Din senin, o domnișoară zglobie îi întinse o ștampilă și se așeză la masă lângă el. Sonia! Sări el imediat. Ea îi zâmbi larg și, cu spontaneitatea-i specifică, începu să-i povestească despre viața ei din ultimii ani, cum fusese trimisă la internat chiar în săptămâna în care se cunoscuseră și nu a mai ajuns la spital să-l viziteze, deși își dorea asta.

Îl zărise din întâmplare, pe când se plimba pe acolo cu o prietenă cu câteva zile în urmă. Au luat cafeaua împreună, bucurându-se că s-au reîntâlnit. Şi-au spus atât de multe, încât păreau că se cunosc de-o viaţă. Ea râdea la glumele lui, iar el o asculta cu atenţie, fermecat de zâmbetul ei.

Se mai întâlniră de câteva ori apoi, iar el ştia că nu va mai iubi pe nimeni la fel, că pe ea o voia alături pentru tot restul vieţii. Ea, deşi vizibil reticentă, se lăsă dusă de val şi îi acceptă iubirea ca pe un dar pe care nu-l merita, dar care o măgulea.

Fericirea ţinu doar patru luni, timp în care se vedeau doar de câteva ori pe săptămână, la insistenţele lui. Cu fiecare zi ce trecea, ea simţea tot mai mult că trăieşte viaţa şi visele altcuiva, că se sufocă dacă va continua aşa, că are nevoie de o schimbare.

Atunci, se văzu nevoită să ia o decizie care s-o scoată din starea ce o cuprinsese. Oricât de greu i-a fost şi oricât de conştientă era că o să-l rănească pe Manu, decise să se despartă de el.

Încă nu văzuse mai nimic în viața ei scurtă, nu a cunoscut suficiente persoane, mai avea lucruri de aflat, de făcut, de experimentat. Avea doar 23 de ani. Îi lipsesau încă multe pentru a se putea opri la o familie, aşa cum îşi dorea el, vorbindu-i prea des despre asta. Nu era gata să își asume o asemenea responsabilitate...

Degeaba a încercat Manu s-o convingă să rămână alături de el, să o facă să înțeleagă că îi va lăsa tot spațiul de care avea nevoie. Eforturile lui au fost în zadar. Sonia ieși din viața lui în pași discreți de balerină... Și îi lăsă ca amintire cea mai dureroasă ștampilă...

O vreme, Manu se simţi distrus, neîmplinit, rănit. Nu credea că va găsi curajul şi puterea să treacă peste dezamăgirea ce îi înnegurase viaţa.

Însă peste câțiva ani a cunoscut o femeie blândă și bună, care avea același vis ca și el: să întemeieze o familie, un cămin cald și primitor și să aibă cel puțin un copil. 

La scurt timp s-au căsătorit şi au avut doi copii frumoşi şi sănătoşi. Au fost fericiţi, s-au simţit împliniţi şi au realizat atât de multe împreună, încât ar fi trebuit s-o uite pe Sonia. Însă nu a uitat-o niciodată...

În urmă cu cinci ani, soția muri, fiind bolnavă, iar el a rămas singur, printre manuscrise și amintiri dulci-amărui. Copiii erau departe, peste mări şi ţări, şi veneau foarte rar în vizită. Măcar era împăcat că ei erau bine, că nu le lipsea nimic şi că avusese norocul să îşi cunoască nepoţii. 

De la moartea soţiei, au fost dese momentele când Manu nu voia să fie deranjat, iar acum abia se găsea câte un vecin sau trecător cu care să schimbe o vorbă. Simţea nevoia să aibă pe cineva în preajmă, un suflet căruia să-i împărtăşească gândurile din când în când...

I se făcea dor de intensitatea sentimentelor pe care le trăise alături de Sonia, și totuși, în toate romanele lui nu reușise să descrie ce simțise. Îi era teamă că va strica umbra de imagini care îi rămăsese în minte.

Dar astăzi, când parchetul învechit scârțâia dureros la fiecare gând și pas de-al lui, amintirile încă îl tulburau, însă nu-l mai întristau ca alte dăți. Din contră, sub cerul care ardea la apus, îi dădeau o stare de împăcare, de împlinire, simpla bucurie că a cunoscut-o şi a iubit-o pe Sonia era acum de ajuns.

A rămas doar el, un bătrân singur cu trecutul lui, pecetluit într-o ștampilă a primei iubiri...


Sunday, February 14, 2016

Poveștile mele: Oare pe unde îmi umbli?... (1)

sursă foto
Am luat un post-it și i-am scris la repezeală, sperând că va înțelege de ce nu pot să rămân. L-am lăsat pe birou și am plecat pe fugă, cu un zâmbet tâmp pe față, dându-mi seama ce scris infect am. Sper să reușească să descifreze mesajul.

Atunci m-am gândit la tine, m-am întrebat dacă mai scrii la fel de frumos ca atunci... Îmi lăsai zilnic bilețele printre caiete, iar colegii se amuzau pe seama mea pentru că de multe ori le găseau înainte să apuc să le citesc. "Romeo" îmi spuneau, iar ție "Julieta".

Într-o zi te-a prins profa de română când i-ai dat un bilețel Alinei, colegei mele de bancă, să mi-l paseze. Știu că erai supărată rău pe mine. Mi-ai scris: "Nici mama vitregă nu a urât-o pe Albă-ca-Zăpada așa cum te urăsc eu pe tine!!!". Cred că nici tu nu credeai ce spui. Și totuși mi-ai zis-o...

Atunci Madam Stănescu te-a scos în fața clasei și a citit mesajul. Te-ai înroșit atât de tare încât mi-era teamă că o să ți se facă rău. Erai foarte indignată că ți s-a întâmplat așa ceva tocmai ție.

Ți-a ținut profa o predică atunci! L-ar fi convins chiar și pe Ionescu, chiulangiul clasei, că trebuie să lase prostiile și îndrăgosteala că altfel nu ia bacul și se alege praful de viața lui. Eheee, ce ne-am mai distrat, râdeam toți pe înfundate. În afară de tine, normal.

Știu că tocmai se sunase de pauză. Te-a salvat clopoțelul și ai ieșit val-vârtej din clasă. Am alergat după tine, te-am prins din urmă pe scări și m-ai îmbrâncit atât de puternic încât m-am dezechilibrat. Mi-ai spus că nu vrei să mă mai vezi niciodată. Ai luat-o la fugă și... te-am lăsat în pace. Poate asta a fost cea mai mare greșeală, că te-am lăsat să pleci fără să-ți arăt cât de mult îmi păsa de fapt, cât te iubeam...

Până la sfârșitul anului, m-ai evitat continuu. Nu cred că am schimbat mai mult de două cuvinte până la bacalaureat. Apoi ai plecat din țară. Cu greu am reușit să aflu unde ești. Te-am contactat de nenumărate ori, dar m-ai ignorat complet. 

Mi-am dat seama atunci că poate iubirea noastră era ca toate celelalte, o simplă iubire de liceeni care se sfârșește o dată cu intrarea în lumea celor mari. Și tot atunci mi-am dat seama cât de mult ai însemnat pentru mine, că, în ciuda relațiilor pe care le-am avut apoi, nu am reușit să trec peste ce s-a întâmplat. Poate pentru că povestea noastră a rămas suspendată, neterminată, poate că trebuia să fie mai mult decât atât. Nu vom afla poate niciodată...

Și acum, după atâția ani, aș alerga după tine, iar și iar, până te-aș găsi și nu te-aș mai lăsa să pleci. Măcar dacă aș ști încotro s-o apuc.

Oare pe unde îmi umbli, suflet drag și greu de uitat?...

Un 2024 cât mai bun!

Pexels: Jill Wellington Sunt aproape 3 ani de când nu am mai scris aici și mai pe nicăieri. Prioritățile au fost altele, viața s-a scurs ori...