Pentru că plouă... Doamne, cum plouă! Pentru că e frig afară și înăuntru... pentru că simt că îmi crapă sufletul sub avalanșa de sentimente și emoții care îmi înăbușă existența.
Pentru că e toamnă... pur și simplu. Atât de toamnă încât îmi doresc să am mai multe amintiri din copilărie pe care să le retrăiesc la o ceașcă de ceai fierbinte...
Pentru că asezonez
litere și cuvinte cu stări și simțiri atât de haotice încât uit să respir și să clipesc, uit că oamenii există... sau poate vreau să uit că oamenii există...
Pentru că este minunat sentimentul că am scăpat de o povară imensă, despre care nici nu știam că există până în momentul în care am zis "Nu!"
Pentru
că sunt acei oameni care își pun sufletul vătămat pe tavă și mi-l
oferă simplu, așa cum își abandonează un pacient trupul în mâinile unui
chirurg priceput, având credința neclintită că va fi vindecat...
Pentru că multe dintre lacrimile lor au săpat șanțuri adânci în ființa mea, care le-a acceptat pe toate, fără regrete, fără să ezite... pentru că și mai multe zâmbete mi-au fost dăruite și sculptate pe retină, cele mai vii și prețioase suveniruri...
Pentru că am înțeles, în sfârșit... cred... Prea multe vieți netrăite și povești nespuse îmi agresează zilnic imaginația. Prea multe lupte inexistente duc în ascuns, oare cu ce rost? Ar trebui să trăiesc mai mult de o viață, să pot îndeplini toate câte îmi trec obositor prin cap… altfel nu-mi explic... nu-mi explic...
