Printre nori

E greu să fii mai tot timpul cu capul în nori. Ai zice că cei care îşi petrec foarte mult timp printre vălătuci pufoşi, trăiesc în pace şi linişte, neîntrerupţi de realitate. Dar nu este deloc aşa. Să vă spun şi de ce.

Cu ce să încep? Ar fi multe întâmplări amuzante, mai degrabă coincidenţe, dar cum au intrat în rutina zilnică de câţiva ani, îmi amintesc doar câteva.

Ca de exemplu, cine a uitat să pună detergent de rufe în maşina de spălat acum câteva zile? Bineînţeles că subsemnata.

Şi sare în loc de zahăr în desertul cu gutui? Sau cine a pus cartofi la fiert şi apoi s-a dus liniştită să-şi facă siesta de sâmbătă dup-amiaza, iar când s-a trezit, nu a putut decât să facă haz de necaz şi să arunce cratiţa cu totul (scrum, nu altceva)?

Iar când vine vorba de desfăcut pungi, atunci să te ţii!

Bilanţ oficial:

-          pungă mare cu pufarine: un sfert s-au dus pe jos (măcar nu s-au irosit de tot datorită câinilor din preajmă).

-          pungă cu două gogoşi: una a sărit pe jos speriată, imediat ce a întâlnit lumina zilei

-          pungă cu mini-croissante, 5 la număr. Toate s-au împrăştiat în cel mai nepoetic mod posibil în compartimentul de metrou, sub privirile nedumerite ale celor câţiva spectatori fără voie

-          pungă cu patru ouă, la supermarket. Din întâmplare, nu au ajuns pe banda pentru produse, ci evident, pe lângă, aterizând pe jos sub formă de omletă necomestibilă. Cum s-a întâmplat asta? Mister total!

E. se gândea ce bine ar fi fost să fi avut toate momentele astea minunate înregistrate, ce mai compilaţie de “fail” ar fi ieşit!

               Tot E. este cel care ar trebui să-mi mulţumească pentru divertismentul pe care i-l ofer zilnic în mod gratuit, în schimb cred că îşi va toci fruntea de la sutele de palme pe care şi le oferă de fiecare dată, tot în mod gratuit. Hihi :))

                Ar mai fi multe de povestit, dar este de înţeles că aici sus, printre nori, aerul este mai rarefiat şi clar memoria mea este atât de afectată încât nu se sincronizează niciodată cu dorinţa mea de a povesti ceva, indiferent când, unde şi cui.

                Dar un lucru vă spun sigur: de aici, de la înălţime, lumea se vede altfel. Cred că asta explică multe, nu?

Probă sponsorizată de Reeija, producătorul unui brand nou, românesc, de genţi şi poşete de damă.

Articol scris pentru SuperBlog 2013

Anotimpuri pe patru roţi

Cristi era pregătit. Muşcă la repezeală dintr-un croissant cu ciocolată, luă o gură de cafea amară, înşfăcă cheile de pe masă şi sări nerăbdător în proaspăt achiziţionata AurisHibrid. Îi tremurau mâinile? Mneah, poate de la prea multă cofeină. Dar parcă-parcă era puţin emoţionat.

Îi era dor de Irina. Fusese plecată două luni în Anglia, cu serviciul. Au ţinut legătura prin telefon şi toate mijloacele de comunicare posibile. Iar astăzi se revedeau din nou după o lungă şi interminabilă aşteptare. Îi cumpărase un bucheţel de flori de câmp. L-ar fi cules el însuşi, dar nu avea de unde. Ştia foarte bine că Irinei îi plăceau toate florile, dar o fascinau în mod special cele de câmp, simple, colorate, gingaşe... La fel ca ea, gândi Cristi cu o strălucire aparte în ochi.

Irina era genul de femeie puternică, sigură pe ea, independentă, bine organizată şi cu vise pentru împlinirea cărora făcea toate eforturile posibile. Asta era imaginea ei de zi cu zi, pe care o întreţinea fără cusur. Asta văzuse şi el în primele clipe şi o plăcuse pentru asta. Dar după câteva întâlniri amicale, la un ceai, la o cafea, Irina îi arătă mai mult de atât. Cristi avusese ocazia să vadă altă faţă a ei. Era o persoană caldă, iubitoare de frumos, adora natura şi în puţinul timp liber pe care îl avea, picta şi crea bijuterii handmade. Însufleţirea cu care povestea, sclipirea din privirea ei atunci când îl asculta vorbind, sensibilitatea ei crescută la tot ce era viu în jur... Toate astea îl făcură să se îndrăgostească de ea într-un mod pe care nu-l cunoscuse până atunci. Era mai mult decât chimie. Era magie în stare pură, praf de stele, clar de lună şi un nou plan de viaţă alături de ea.

Cumpărase noua maşină în timpul absenţei ei pentru a o surprinde. Amândoi îşi doreau să călătorească mult, să vadă lumea şi apoi să se aşeze la casa lor, dar încă nu vorbiseră de un viitor împreună, de familie... Acum zbura cu viteza gândului şi era încântat de alegerea făcută. Prietenul lui cel mai bun îi recomandase Toyota şi singurul lucru la care se gândea acum era că Irinei sigur îi va plăcea. O va face fericită. Cu maşina asta şi Irina alături, lumea va căpăta noi sensuri.

Imagini de vis i se perindau prin minte.  

Irina cu primăvara în păr... şi maşinuţa lor dragă purtându-i pe străzile Parisului, ocrotindu-le iubirea în zilele ploioase şi aşteptându-i cuminte lângă Turnul Eiffel, unde ei vor sărbători un an de fericire.

Irina cu vara de mână... iar Toyota, martoră a plimbărilor lor romantice la apusul soarelui, pe plajele greceşti, concepute special pentru paşii lor lenţi, pentru îmbrăţişările lor lungi şi pline de iubire...

Irina cu toamna în suflet... iar maşina lor escortându-i silenţioasă către crestele Carpaţilor, unde culorile intense de octombrie se îmbină perfect cu sentimentele lor la fel de puternice.

Irina cu iarna pe umeri... iar maşina lor protejându-i de gerul necruţător, ţinându-i la adăpost în drumul lor spre locuri minunate, pe unde a trecut Crăiasa Zăpezii...

Cristi, om serios de afaceri, ştia că toate gândurile astea pufoase îi duceau romantismul la un nivel pe care nu şi l-ar fi imaginat vreodată. Dar acum era altceva. O avea pe Irina. Şi avea şi o Toyota. Combinaţia asta i-a dat viaţa peste cap, i-a întors lumea cu susul în jos, şi nu ştia cum a putut trăi până acum altfel... Era fericit!

Articol scris pentru SuperBlog 2013 

Cristale amare

         A fost odată (ca niciodată?) o grotă ascunsă de ochii muritorilor de rând, neștiută, necunoscută, la poalele Munților Adormiți, cum fuseseră numiți în trecut. Pe din afară era un simplu perete sculptat în stâncă, dar interiorul era fascinant, sclipitor, semăna cu un
castel din basme.

Sara stătea încă pe marginea patului, în cămăruța ei, hipnotizată de globul de cristal pe care îl descoperise printre vechituri. Tot ce își amintea era că fusese “rățușca cea
urâtă” în copilărie și toți ceilalți o trataseră atât de rău, inclusiv familia ei de care nu își amintea mai nimic... De ce?... Sub ce vrajă obscură căzuse? Oare ce blestem încâlcit se abătuse asupra ei încât rămăsese blocată în acest loc și în propria inimă golită de orice emoție și de sentimente?

Se ridică de pe pat și păși clătinându-se, fără să știe încotro se îndreaptă. Se opri în fața vitrinei plină-ochi de bijuterii străluciotare, de bun gust, etichetate LuxuryGifts.ro,
dar pe care nu le purtase sau utilizase niciodată și nu le înțelegea rostul. Se privi pentru câteva clipe în oglinda vitrinei. Părul răvășit, ochii mari și înnegurați, gura mică, buzele uscate, căzute într-o umbră ce cândva fusese un surâs atrăgător... Era încă frumoasă, chiar și așa, da, fără îndoială.

Dar la ce bun? Sara era singură, în altă dimensiune, fără să știe de ce, sau cum sau ce se întâmplase. Atât de singură... Nici urmă de prinț... Nimic magic... Nici măcar căpcăuni sau dragoni care scuipă flăcări. Doar o împietrire totală de jur împrejur. Și aceste bijuterii cu cristale fine cărora căuta să le dea un sens.

De ce oare avea impresia că le vedea pentru prima oară? Întinse mâna și culese la întâmplare o cutiuță muzicală îngeraș. Un zâmbet real, din suflet, îi apăru pe buze. Dacă vreodată avusese o familie, cu siguranță această bijuterie drăgălașă îi aparținuse surorii ei mai mici cu care probabil își petrecea mult timp, citindu-i povești cu final fericit, plimbându-se împreună în grădină sub privirile calde ale părinților.

Iar pianul acesta elegant cu cristale ar fi cel mai potrivit pentru mama ei, care cel mai sigur era pasionată de muzică clasică și în fiecare duminică dup-amiază îşi încânta familia cu arii melancolice şi vesele, petrecând timp preţios împreună. Da... bijuteria aceasta o reprezenta cel mai bine pe mama ei, aşa cum şi-o imagina ea...

Tatăl ei a fost cel mai probabil foarte pasionat de istorie, de cavalerii mesei rotunde, de evul mediu si misterele încă rămase nedesluşite. Sabia Templierilor pe care o ţinea acum în mână ar fi putut să-i trezească atâtea amintiri frumoase despre cel mai important bărbat din viaţa ei... Dar nu se întâmplă nimic... Acelaşi vid, aceeaşi ceaţă deasă de nestrăpuns...

Şi dacă ar fi existat din întâmplare un prinţ rătăcit pe cărările vieţii ei, ar fi fost un scriitor anonim, care i-ar fi dedicat poezii scrise în nopţi târzii. Ar fi scris romane misterioase de dragoste, pe care numai cei ce iubesc cu patimă ar fi reuşit cu adevărat să le desluşească. Sara i-ar fi dăruit acest glob pământesc cu pix, un pix magic pentru el care i-ar fi fost de mare folos în a-şi potoli setea de a crea lumi noi pentru cititorii lui.

Iar pentru ea... Lebăda muzicală cu cristale i se potrivea ca o mănuşă. Răţusca cea urâtă se transformase într-o lebădă neînchipuit de frumoasă, care acum ar fi vrăjit orice suflet, ar fi putut alina tristeţi cu o mângâiere, cu un zâmbet, ar fi
putut dansa şi cânta în public şi ar fi fost admirată pentru talentele ei, pentru frumuseţea ei.

Dar nu era nimeni să vadă toate astea... Nimeni! Lacrimile neplânse, uscate la marginea tristeții, îi pătaseră  sufletul iremediabil. Dar de data asta nu se mai putu abţine, iar lacrimile îi curgeau în şiraguri de cristale amare şi-i împodobeau chipul în cel mai divin fel...

Suspină din adâncul inimii ei încă inocente... ar fi împărţit cu drag toate bijuteriile care aşteptau plcitisite în vitrină. Dar nu avea cu cine să împartă nimic din ce deţinea.  Nici măcar singurătatea…

- va urma -

Articol scris pentru
SuperBlog 2013