 |
| photo source*** |
1. Iubesc muzica! (Aproape) toate genurile. Nu contează cine cântă atâta timp cât melodia respectivă transmite emoţii profunde, atâta timp cât trăiesc intens povestea din spatele versurilor, ca şi cum ar fi a mea, indiferent că este un mesaj fericit sau trist.
Nu ştiu cum ar fi viaţa fără muzică. Mai mult ca sigur ar fi deprimantă, tristă, gri, fără sens...
La muncă, zi de zi, căştile îmi sunt cele mai bune prietene!
2. Bine, bine, iubesc muzica foarte mult! Dar ştiţi ce iubesc mai mult decât muzica?... LINIŞTEA! Am nevoie de linişte ca de aer. De ce? Pentru că este mult prea multă agitaţie peste tot, prea mult zgomot, prea multă vorbăraie pentru nimic. Pentru că este oricum destulă gălăgie în propria-mi minte ceea ce este de-a dreptul obositor.
Pe lângă faptul că vreau să evit aglomeraţia din tramvai, e atât de bine să prinzi o oră-două de linişte la birou. De aceea vin dimineaţa mai devreme şi mă lăfăi în tăcere :)) Mai trimit două-trei mailuri, mă pun la curent cu ce mai e pe Facebook :)), mai citesc câteva articole interesante care îmi fac creierul să zvâcnească precum o pungă de popcorn în cuptorul de microunde, iau micul dejun în cele din urmă...
3. Nu (pot să) beau cafea. Ador aroma de cafea, mai ales dacă este proaspăt măcinată sau facută, dar nu-mi place gustul. Plus ca nu mă înţeleg deloc bine cu cofeina-bat-o-vina. Îmi dă o energie insuportabilă, mai multă decât pot duce. Atât de multă încât m-aş urca pe pereţi sau aş urca scările şi le-aş coborî până ce se elimină şi ultimul gram din corp :))
În schimb îmi place, mă inspiră şi tânjesc după ritualul de a bea o cafea dimineaţa înainte de a începe orice activitate. Dar ce pot face? Mă mulţumesc şi cu un amărât - şi aromat - de cappuccino irish cream de la automatul de la muncă. Sau cu un ceai.
4. Îmi place să primesc sfaturi la fel de mult cum îmi place frigul. Adică deloc! Nu este vorba despre aroganţă sau orgoliu. Ci pur şi simplu când mă apuc să face ceva, de exemplu, înseamnă că sigur mi-am calculat aproape fiecare pas sau etapă şi vreau să urmez ce mi-am propus întocmai, ca să obţin ceea ce am avut în minte încă de la început.
Un alt motiv este că îmi place să învăţ să mă descurc singură, să încerc cât mai multe variante de a face un lucru, înainte să rog pe cineva să intervină, dacă nu-mi iese şi nu-mi iese.
De altfel, dacă am nevoie de vreun sfat sau de ajutor, cu siguranţă voi şti să cer dacă e cazul.
5. Îmi place să fac patul dimineaţa înainte de a pleca de acasă sau de a începe orice altceva. Senzaţia de ordine la prima oră îmi dă energie şi o stare de bună dispoziţie. Iar când mă întorc seara acasă, după o zi haotică, un pat bine făcut îmi redă o stare bună de spirit, de cum intru pe uşă. Pe sistemul "Do something every day that your future self will thank you for".
Din acelaşi motiv îmi şi pregătesc absolut toate lucrurile seara (haine, mâncare etc.) pentru că aş lua-o razna dacă aş sta dimineaţa să caut şi să nu găsesc chestii :))
6. Nu prea mă dau în vânt după ciocolată sau după dulciuri în general. Nimeni nu mă înţelege, nici eu nu mă înţeleg, dar nici nu prea încerc. Nu tânjesc după dulciuri şi pace! În schimb îmi este poftă de orice fel de mâncare oricând oriunde. Chiar dacă nu se vede :D
7. Mă uit la filme foarte rar. Şi dacă îmi place foarte mult vreunul, ajung să mă uit la acelaşi film de atât de multe ori încât învăţ trei sferturi din replici pe de rost :)) (Să nu mai spuneţi la nimeni, dar îmi plac foarte foarte foarte mult animaţiile :P)
8. Îmi sângerează ochii şi creierul când văd greşeli gramaticale sau de scriere. Mă "deranjează" şi când văd vigulele puse aiurea, ce să mai zic de gafele grave: î-ţi, frumoas-o, ve-ţi, âncepem, feli, roși, etc etc etc. În ce viaţă au învăţat oamenii să scrie în halul ăsta??
Adică, greşeşte omul, e firesc, din grabă, din neatenţie, de oboseală, dar aşa ceva este dureros de inacceptabil! Mai ales că unii chiar cred că scriu corect... Este trist... Dacă înţelegeţi ce vreau să spun.
9. Vorbesc foarte repede. Atât de repede încât uneori nici eu nu înţeleg ce spun :))) deşi ştiu ce vreau să spun.
Şi mă amuză maxim când oamenii nu mă înţeleg şi mă privesc cu ochi mari, ca pe un extraterestru care vorbeşte o limbă nemaiauzită, nemaiîntîlnită. Nici nu prea am încercat să corectez acest "defect". Pentru căăă... pot trăi cu asta.
10. Nu sunt o persoană tăcută. Mă rog, poate sunt un pic. La început. Până mă obişnuiesc şi asimilez noua situaţie în care mă aflu la un moment dat, până mă simt în largul meu cu o persoană necunoscută cu care trebuie să interacţionez mai des etc.
Dar după ce am depăşit faza asta de "recunoaştere", atunci să te ţii, pentru că voi fi oricum, numai tăcută nu ツ
- To be continued -
