2 Martie - Ziua Mondială a Cărţii

Aveam vreo 5 ani când am început să citesc. Am fost la un control oftalmologic pentru că aveam strabism (mai pe româneşte: "îmi fugeau ochii"😂) şi am fost nevoită să învăţ cele câteva litere de pe panoul de la cabinet pentru ca medicul să poată face testele obişnuite.

Dar nu mi-a fost de ajuns să cunosc doar câteva litere şi mi-am dorit, se pare, să ştiu să citesc. Drept urmare, ai mei au avut răbdare şi m-au învăţat şi celelalte litere. Atunci m-am îndrăgostit iremediabil de poveşti, de poezii, de cuvinte şi de lumea plină de magie a cărţilor.

Îmi amintesc că la un moment dat trecusem de faza cititului pe litere, însă ai mei încă mă puneau să citesc aşa, iar eu îi ascultam, copil fiind, dar mă miram penru că nu înţelegeam de ce trebuie să mai fac asta.

Aveam nişte cărţi cu poveşti şi poezii pentru copii din care citeam adesea, apoi am trecut la manualele fratelui meu mai mare, care începuse şcoala. Mai târziu părinţii mei îmi dădeau "temă", să citesc cel puţin cinci pagini pe zi din "Gulliver în ţara piticilor". Nu reţineam prea multe, dar îmi plăcea să citesc tot mai mult şi tot mai des. Îmi amintesc de o altă carte pe care am citit-o în aceeşi perioadă. Se numea "Trandafirii lui Gheorghiţă", scrisă de Alexandru Gheorghe. Cuprindea poveşti despre viaţa elevilor de prin anii '80. Mi-au plăcut tare mult şi le recitesc cu drag de fiecare dată când am ocazia.

Acum nu-mi mai fug ochii, poate doar după cărţi, dar încă port ochelari şi încă iubesc să citesc. 🤓

Astăzi este Ziua Mondială a Cărţii, acest obiect magic care ascunde taine ce se vor descoperite, trăite, simţite. Acest obiect ce deschide minţi şi luminează suflete, ce creează lumi noi şi conturează universuri nesfârşite, ce constituie uneori o piesă importantă în formarea caracterului unui om, ce ne ajută să rezolvăm puzzle-uri alambicate şi să ne regăsim pe noi înşine, iar uneori, să ne pierdem în vieţile complexe ale personajelor, să devenim mai empatici şi mai sensibili la natura umană, să ne refugiem adesea departe de realitate.

Este o zi care trebuie să sărbătorim prin lectură, măcar câteva pagini din cartea preferată sau din ultima carte cumpărată ce aşteaptă să fie parcursă de prea multă vreme.

Eu m-am delectat cu câteva pagini din "După ce te-am pierdut" de Jojo Moyes, despre care am scris un pic aici. 

Iar mai jos vă las o listă cu titlurile care mi-au rămas în suflet, care m-au făcut să le trăiesc, nu doar să le citesc.

"La Medeleni" - Ionel Teodoreanu
"Invitaţia la vals" - Mihail Drumeş
"Arhanghelii" - Ion Agârbiceanu
"Se numea Sarah" - Tatiana De Rosnay
"O zi de naştere uitată" - Donald Bisset
"Cel care mă aşteaptă" - Parinoush Saniee
 "Marile speranţe" - Charles Dickens
"Fata cu cercel de perlă" - Tracz Chevalier
"Mănâncă. Roagă-te. Iubeşte"; "Semnătura tuturor lucrurilor"; "Lecţii de magie" - Elizabeth Gilbert
"Apă pentru elefanţi" - Sara Gruen
"Şoapta inimii" - Jan-Philipp Sendker
"Înainte să te cunosc" - Jojo Moyes

Şi, nu în ultimul rând, cărticelele mele dragi cu poezii pentru copii: "Anotimpuri" şi "Animale" 😊

Iar la final, vă invit şi vă rog să-mi sugeraţi cel puţin un titlu de carte care v-a impresionat şi care credeţi că merită citită, pentru momentele destul de des în care rămân în pană de idei. 
Vă mulţumesc. 🙂

Încă nu e vineri...

Joi de dimineaţă la birou. Încă nu e vineri... Mereu îmi propun să trăiesc la fel de fumos şi relaxat fiecare zi şi să nu mai tânjesc după weekend. Dar uite că nu se poate de fiecare dată. Pentru că unele săptămâni sunt mai obositoare decât altele şi parcă nu-ţi mai vine să lucrezi cinci zile la rând, mai ales când copacii înmuguresc şi firul ierbii e tot mai verde. 😄

Astăzi nu se mai simte nimic din frumuseţea zilei de ieri. Nicio o rază de soare, nici un centimetru de cer senin. Atmosfera deprimantă ascunde zâmbetele ce mai ieri înfloreau pe toate chipurile ce-mi ieşeau în cale. Dar tarabele cu flori încă vorbesc despre primăvară, despre gingăşie şi prospeţime.

Este răcoare la birou şi îmi încălzesc mâinile cu o cană de ceai fierbinte, îndulcit cu miere. Chiar este o zi care are nevoie de un ceai cald şi un cer senin. Este o zi care aşteaptă ca primăvara să se trezească în orice clipă şi să umple din nou aerul de parfum şi culoare, o zi care vrea la plimbare, vrea suflete hoinare şi fericite umblând libere şi îmbrăţişând copaci. Da, este o zi care are nevoie de îmbrăţişări.🌷 🤗

1 Martie - Prima zi de primăvară

Prima zi de primăvară s-a ridicat la înălţimea aşteptărilor, aproape ca în fiecare an. A fost o zi caldă, plăcută, cu forfotă intensă pe străzi şi în copaci, cu rânduri interminabile de flori şi mărţişoare oriunde vedeai cu ochii, cu zâmbete multe şi colorate, cu cer senin, albastru şi soare luminos de martie. 🌷🌸🌺🌼🐝🐞🦋

Deşi martie este înşelătoare, pentru că babele ne pot face surprize, lepădându-şi din când în când câte un ultim strat subţire de ninsoare, totuşi este prima lună oficială de primăvară care trezeşte natura şi oamenii din amorţire, chipurile se înseninează, parcurile şi pădurile încep să prindă viaţă, iar grădinile cu primele flori îndrăzneţe îi întâmpină pe cei dintâi vizitatori gingaşi, albinuţe hărnicuţe şi fluturi jucăuşi.

Gerul şi nămeţii de zăpadă sunt acum doar o amintire neplăcută pentru unii dintre noi 😀 şi nu pot decât să vă invit să vă bucuraţi din plin de vremea ce devine din ce în ce mai plăcută, să vă deschideţi braţele şi, mai ales, sufletele să primiţi cum se cuvine valurile de lumină, de căldură, de parfum şi culoare pe care primăvara ni le-a pregătit şi anul acesta. 💖

Recenzie carte - "Înainte să te cunosc"

Tocmai am terminat de citit cartea "Înainte să te cunosc" (Me Before You) scrisă de Jojo Moyes.

Am auzit mai întâi de film, pe care nu l-am văzut încă pentru dacă există şi o carte la mijloc pentru aceeaşi poveste, voi alege să o citesc, fără să stau pe gânduri.

Iniţial, nu a părut genul de roman pe care nu-l poţi lăsa din mână, dar felul în care se înşiruie întâmplările şi viaţa în sine a personajelor, te fac inveitabil să vrei să afli ce se întâmplă mai departe.

Stilul narativ este simplu şi uşor de urmărit. Cele aproximativ şapte luni în care se petrece acţiunea ni-i dezvăluie pe Will Traynor, un tânăr care din cauza unui accident rutier devine imobilizat într-un scaun cu rotile, şi pe îngrijitoarea acestuia, Louisa Clark (nume ce m-a dus cu gândul la personajele din filmul Superman: Lois şi Clark).

Will este un tânăr de 35 de ani, un fost businessman de succes, un tip cu un trecut foarte activ, ce obişnuia să se aventureze prin ţări şi locuri unde nivelul de adrenalină atingea cote maxime. Un accident nefericit cauzat de un motociclist, îl invalidează pe viaţă, fără şanse de recuperare. Paralizat de la gât în jos, Will îşi pierde foarte repede dorinţa de a trăi, iar apariţia Louisei în peisaj ne face să credem că îi poate schimba hotărârea de a-şi pune capăt zilelor.

Louisa este o tânără de 26 de ani, cu un trai mediocru, care locuieşte încă cu părinţii. Acceptă postul de îngrijitoare a lui Will, fiind singurul loc de muncă pe care îl poate alege după ce cafeneaua unde lucra cu drag a fost închisă. Deşi nu se simte pregătită să lucreze cu un om cu dizabilităţi, Louisa acceptă oportunitatea deoarece întreaga familie se bazează pe venitul ei pentru a se putea descurca în traiul de zi cu zi.

Felul în care relaţia lui Will şi a Louisei evoluează, de la doi oameni care nu se suportă, la doi oameni care încep să aibă sentimente unul pentru celălalt, ne fac să tânjim după un final fericit, în ciuda problemei de sănătate a lui Will.

Iar evoluţia individuală a Louisei, datorată în mare parte faptului că l-a cunoscut pe acesta, ne face să ne gândim că o viaţă petrecută în zona de confort nu aduce mari satisfacţii pe plan spiritual. Cumva, ne influenţează să nu ne mai impunem limite, ci să ne urmăm fără regrete setea de cunoaştere, să ne facem viaţa frumoasă şi interesantă, să nu batem pasul pe loc.

Ceea ce i se întâmplă lui Will, ne face să ne gândim că viaţa poate fi plină de surprize, uneori dintre cele mai neplăcute. Astăzi poţi fi un om întreg, fizic şi psihic, iar doua zi să ajungi dependent de ceilalţi pentru absolut orice pentru că nu te mai poţi mişca.

Deşi povestea devine din ce în ce mai captivantă şi emoţionantă cu fiecare pagină, finalul te face să vrei să trânteşti cartea de pereţi şi apoi s-o faci bucăţele mici-mici de frustrare că nu putea avea un altfel de sfârşit, un happy ending la care am sperat în naivitatea mea, crezând că măcar în cărţi se pot întâmpla minuni.

Însă, poate tocmai că autoarea nu a folosit acest clişeu face povestea specială, în ciuda faptului că ajungem să citim cu greu ultimele două paragrafe din cauza lacrimilor ce nu întârzie să apară...

Urmează să citesc continuarea cărţii: "După ce te-am pierdut" (After You) şi să vizionez ecranizarea pentru "Înainte să te cunosc." De obicei, nu îmi place să mă uit la filme care au la bază o carte ce mi-a plăcut foarte mult, ca aceasta. Şi asta pentru că filmele cam strică ceea ce povestea a vrut să transmită. Însă am văzut trailer-ul şi pare că respectă destul de bine acţiunea cărţii.

Revin cu detalii. 😊

26 februarie - Zi de spus basme

Astăzi este aşa-numita zi de spus basme. M-am gândit să o celebrez printr-un basm scurt, (mai degrabă o tentativă de basm😅), scris acum câţiva ani, pentru un concurs de blogging, pe care l-am modificat un pic. Sper să vă placă. 😍

"-          Un rege la curtea mea, alături de mine pe tron? Un rege cu care va trebui să împart totul: regatul Sambac, fidelitatea supușilor mei, măreția... viața? Un rege pe care va trebui să-l... iubesc? Îți dai seama ce înseamnă asta, Thaisa? tună Regina Neagră, în timp ce îmi frământam neputinicioasă mâinile și creierul, neștiind cum să-i potolesc furia.

Eu sunt Thaisa, sfătuitoarea reginei de ani de zile și puțini știu că nu-i ușor lucru, puțini știu ce înseamnă să mă confrunt zi de zi cu toanele unei regine care a crescut fără părinți de la vârsta de 17 ani, care a fost răsfățată mult şi care crede că totul i se cuvine fără nici o excepție, doar pentru că este moștenitoarea unui tărâm la care mulți râvnesc.  Este cea mai greu de înțeles persoană pe care am cunoscut-o, cu stări schimbătoare de la zi la zi.

            Este nemiloasă și crudă cu cei care greșesc, și totuși surprinzător de îngăduitoare cu cei care îi face pe plac și o slujesc fără cusur.

Iar atunci când se enervează, este de nerecunoscut. Sfâșie haine cu propriile-i mâini, sparge tot ce-i pică în mână, trântește și pocnește. Vai și-amar de cel ce îndrăznește să-i iasă în cale numai!

Dar să vă spun un secret. Regina Neagră nu a fost mereu așa. De fapt numele ei real este Velvet (catifea). Când s-a născut avea pielea atât de fină, privirea atât de diafană, iar răposata regină era atât de vrăjită de mica frumusețe pe care o ținea în brațe încât i-a dat un nume ce spera să i se potrivească și cu sufletul...

Anii au trecut, copila a crescut frumos, a fost educată de cei mai mari și aleși învățați ai vremii și tot regatul aștepta cu sufletul la gură să fie conduși de frumoasa și, aparent, înțeleapta prințesă.

Însă când Velvet avea doar 17 ani, începu să aibă pețitori și află de la mama ei că cei mai mulți o vor vrea pentru Parfumul elixir pe care familia ei îl avea sub protecție de generații întregi. Tot atunci află că acel parfum se află sub o magie care ține încă viu regatul. Dacă dușmanii (mulți la număr) vor pune mâna pe parfum, atunci vor fi pierduți, magia va dispărea, iar tărâmul lor va deveni istorie.

În aceeași perioadă se dovedi că trei dintre pețitori erau trimiși incognito să înșface elixirul. Fusese mare agitație câteva zile, regele şi regina, părinţii lui Velvet, fuseseră uciși, dar luptătorii loiali ai regatului au reușit să le facă față şi să salveze ce mai rămăsese din el.

Acesta a fost momentul în care Velvet a devenit o regină furioasă și foarte morocănoasă, iar aceste trăsături au devenit tot mai ccentuate odată cu vârsta. Ea nu fusese așa înainte. Fusese rebelă și răsfățată, într-adevăr, dar știuse să se bucure de ceea ce avea, știuse să își prețuiască prietena (care între timp a devenit o simplă slujitoare la curte), știuse să se bucure de natură, de un curcubeu după ploaie, de un apus de soare, scria poezii uneori, avea maniere alese...

Se pare că pierderea părinților i-a întunecat mințile și i-a influențat iremediabil caracterul.

După această perioadă dureroasă, am devenit sfătuitoarea ei deoarece bătrâna doică nu putu suporta întreaga tragedie ce se abătuse asupra tuturor și căzu în somnul cel veșnic.

Au trecut cinci ani de atunci. Timp suficient să-i câștig încrederea Reginei și să îmi dau seama că fusese prea dezamăgită ca să mai creadă în iubire, dar tocmai de asta avea cel mai mult nevoie pentru ca lucrurile să se schimbe favorabil și să iasă de pe făgașul întunecat pe care intraseră.

Seri la rând, o găseam pe regină în odaia unde se afla Parfumul, strașnic păzit de cei mai vânjoși și antrenați bărbați din regat, o sută la număr. Velvet stătea acolo și privea parcă hipnotizată parfumul, motivul pentru care își pierduse familia... și sufletul.

În seara aceasta, am găsit-o din nou acolo și cu lacrimi în ochi, îmi povesti cât de singură se simte și cât de mare nevoie are de iubire, de o poveste ca acelea pe care i le spunea doica atunci când era mică. Pentru prima oară în ani de zile, îmi vorbi omenește, cu blândețe, se vedea că are nevoie de ajutor. Mi-a spus că miresmele parfumului o inspiră, ca aici își găsește liniștea, că a început din nou să scrie poezii, foarte scurte dar măcar simte că face ceva util, că își recapătă ușor-ușor partea din suflet pe care nu credea că o va mai regăsi vreodată.

Se ridică brusc și am urmat-o sfioasă în camera ei, spunându-i că poate ar fi cazul să dea de știre că regatul Sambac are nevoie de un rege. Am încercat să îi explic ce beneficii i-ar putea aduce, dar nici nu a vrut să audă. De aici se dezlănțui furtuna asupra capului meu, furtună cu care sunt obișnuită de altfel.

-          Thaisa, îți dai seama ce pericol ne paște pe toți dacă vreun dușman își trimite din nou oamenii? Am nevoie de iubire, dar nici nu știu dacă pot iubi. Cum îmi voi da seama dacă iubesc? Cum îmi voi da seama că este el alesul?

 După aceste vorbe, am simțit că rolul meu de sfătuitoare este decisiv. Trebuie să fac ceva ca lucrurile să se schimbe. Trebuie să o conving să accepte pețitorii. Vom tripla gărzile în jurul palatului, în palat și la odaia unde se afla Parfumul. Dar așa nu se mai poate continua.

Dis-de-dimineață, în camera reginei:

-          Alteță, m-am gândit foarte mult la tot ce mi-ați spus aseară legat de un viitor rege și cer permisiunea de mă asculta până la capăt. Singura modalitate de a alege omul demn de măreția Voastră și a regatului nostru este să-l trecem prin niște probe. Și pentru că toți știu că Parfumul se află la baza tărâmului nostru, propun trei probe care să ne aducă tuturor foloase. Prin regatele vecine se află un singur rege, Cashmeran, care deține puteri magice, care transformă apa în cristale, deșertul în păduri bogate, uscăturile în flori. Și cine știe câte mai poate face. A fost aici si acum trei ani, dar cum umblă tot timpul deghizat, chiar în propriul regat, nimeni nu știe cine este cu adevărat.

-          Atunci îl vreau pe el! Nici un altul nu mă interesează! spuse trufașă regina.

-          Tocmai de aceea, pentru a-l putea descoperi, probele acestea vor fi de folos:

Prima probă va fi degustarea fructelor de pădure fermecate care cresc în odaia unde adăpostim Parfumul. Pentru omul de rând efectul este de îmbătrânire, dar un om cu puteri supraomenești își va da seama de asta și va folosi efectul invers, acela de întinerire.

 La a doua probă, o putem lăsa pe bătrâna vrăjitoare, Cerrasia, să intervină, testându-le puterea pețitorilor prin farmecele ei veninoase. Numai Cashmeran ar putea să combată orice vrajă și să treacă nevătămat proba. Pentru ceilalți avem antidot...

 Iar ultima probă va fi decisivă. Esența de floarea-paradisului, baza Parfumului nostru! Este greu, aproape imposibil ca cineva să o obțină fără niște trucuri și poțiuni pe care numai un vrăjitor iscusit le poate stăpâni.

-          Thaisa, fă tot ce știi, mută munții din loc, taie și spânzură, dar viitorul rege trebuie să fie NEAPĂRAT printre pețitori! Dă de veste cât mai repede că Sambac are nevoie de un rege!

-          Da, stăpână, i-am răspuns umil, cu o plecăciune, si am plecat la treabă, în speranța că planurile mele vor da roade și că pacea va domni din nou peste supușii nobili ai unui regat prea mult încercat."

- va urma -

Dimineţi cu iz de vacanţă (5)

Azi e zi de zăcut. Este zi de prelungit dimineaţa până târziu, la amiază.
Este zi de petrecut în vârful patului, în tricoul lui larg pe sub pijamale pufoase, cu şosete groase şi la fel de pufoase.

Este de zi de încheiat socotelile cu oboseala şi plcitiseala, cu lipsa de chef de orice.
Este zi de zăcut la adăpost, feriţi de frig şi de vremea mohorâtă de afară, de norii urâcioşi ce ascund din nou soarele.

Este zi de citit până la epuizare şi de băut cafele şi ceaiuri aromate ca într-o interminabilă vacanţă fără griji.
Este zi de ronţăit popcorn şi de vizionat comedii romantice, cu final fericit, în care personajele trăiesc într-o lume roz, decorată cu flori si păzită de unicorni nărăvaşi.

Este zi de scris, chiar dacă inspiraţia este plecată după fluturi sau poate după zmei hidoşi, vicleni, dar curajoşi.
Este zi de colorat, de creat, de găsit frumuseţea şi speranţa chiar şi în locuri pe care păreau să le fi părăsit cândva.

Este zi de pus soarele în suflete, dacă pe cer tot nu vrea să apară prea curând.🌞😎

Reţeta săptămânii - Paste cu sos de roşii

În copilărie, spaghetele cu sos de roşii erau principalul mod de preparare când venea vorba de paste. Cred că de acolo am rămas cu o afinitate faţă de acest fel de mâncare, pe care îl prepar foarte des. 🙂🍝

Însă, pentru că sunt mult mai uşor de manevrat şi consumat, folosesc de obicei paste scurte: fusilli, penne sau farfalle.

Îmi place foarte mult varianta simplă şi rapidă, fără carne. Uneori, în funcţie de pofte adaug şi carne de porc cubuleţe, piept de pui tot cubuleţe sau carne tocată (pentru bolognese).

Aş putea mânca paste în fiecare zi şi nu m-aş sătura. Chiar dacă nu sunt cel mai sănătos fel de mâncare, dar uneori mai facem şi excepţii. 😉

Mai jos vă prezint o reţetă simplă de paste scurte cu sos de roşii, o idee bună şi pentru lungul post al Paştelui.

Ingrediente:

300 g paste scurte (fusilli, penne sau farfalle)
400 ml roşii pasate (se pot folosi şi roşii proaspete decojite şi pasate)
doi căţei de usturoi
o ceapă galbenă medie sau două fire de ceapă verde
o linguriţă oregano uscat
o jumătate de linguriţă rozmarin uscat
câteva frunze busuioc proaspăt
câteva fire de mărar şi pătrunjel
30 ml ulei pentru călit
sare şi piper după gust


Cum se procedează:

Se pun pastele la fiert în apă cu puţină sare, conform instrucţiunilor de pe pachet. Se strecoară printr-o sită şi se dau prin apă rece pentru a nu se lipi între ele. Dacă facem mai întâi sosul şi este gata până se fierb pastele, acestea se pot adăuga direct peste sos după ce le strecurăm, fără să le mai dăm prin apă rece.

Se toacă ceapa şi usturoiul mărunt, se pun la călit în ulei într-o tigaie, împreună cu oregano, rozmarinul, sarea şi piperul. Se călesc la foc mic aproximativ 3 minute, amestecând din când în când.

Apoi se adaugă roşiile pasate şi se lasă la foc mediu, acoperite, până sosul scade bine şi amestecăm din când în când.
La final, se dă tigaia la o parte de pe foc, se toacă mărunt verdeţurile (mărarul, pătrunjel, busuiocul) şi se adaugă peste sos. Se mai pune sare dacă este nevoie şi se amestecă.

Se pun pastele peste sos, se amestecă şi se savurează la un prânz în familie, de exemplu. 😊

Poftă bună! 🍲