O poveste personală

Am fost o persoană religioasă cândva. Din adolescență, de pe la 16 ani, până pe la 20 și un pic, mergeam aproape în fiecare duminică la biserică.
Mai mersesem și cu bunica mea în copilărie, dar mult mai rar. De obicei, ajungeam la biserică de sărbătorile mari, pentru a lua Sfânta Împărtășanie și la Denii, de Paște.

Adoram să merg la Denii. În ciuda a ce se tot spune împotriva Bisericii și a unora dintre preoți, întotdeauna m-am simțit bine la biserică. Simplul fapt de a mă afla acolo, prinre icoane, cântări dumnzeiești și miros de tămâie, de lumânări, mă făcea să mă simt în altă lume. Nu mergeam nici penttu preoți, nici pentru că trebuie.

Am fost o adolescentă timidă, retrasă, depresivă și sunt sigură că dacă nu aș fi învățat bine și nu aș fi dat temele prin clasă tot timpul, nu m-ar fi băgat mai nimeni în seamă. Probabil nici n-ar fi știut cineva că exist.

Ce vreau să spun este că eram o singuratică și îmi cream în minte o grămadă de scenarii dramatice, iar mersul la biserică îmi lumina și-mi liniștea sufletul.

Am început să fiu bisericoasă, cum s-ar zice, după ce am citit o carte: "Pelerinul român" de Gheorghe Băbuț. Nu știu de ce mi-a fost revelatoare. Chiar intenționez să o achiziționez, să-mi reamintesc ce m-a trezit atunci la o realitate despre care habar nu avusesem că există. Nu înseamnă că m-am schimbat radical citind această carte, dar m-a făcut să simt lucrurile altfel. Tot cu drame și stări de indispoziție am continuat mulți ani, fiind moștenire de familie aș zice, însă am făcut un pas înainte spre maturitatea pe care și acum, trecută un pic de 30 de ani, mă muncesc să o ating.

Pe vremea aceea, începusem să citesc, pe lângă beletristică, și foarte multe cărți despre viețile Sfinților, cărți cu predici și cuvinte duhovnicești. Toate astea îmi hrăneau sufletul și mă făcuseră la un moment dat să cred că locul meu este la mânăstire.

Însă nu am ajuns la vreuna decât în excursii și frumos a mai fost. Cred cu tărie ca dacă Cel de Sus ar fi vrut să urmez calea mânăstirii, aș fi ajuns acolo negreșit. Dar se pare că viața mea are mai mult sens aici, între oameni, ca soție și mamă.

Nu ne mai plac poveştile

Când povestesc ceva, obișnuiesc să mă pierd în detalii care mie mi se par importante. Uneori sunt coerentă, alteori mai puțin, mai ales când povestesc foarte entuziasmată sau foarte tensionată.

Cert este că interlocutorul nu are răbdare să trec prin toate detaliile, așa că ma zorește cu "Așa-uri" lungi și abia așteaptă să ajung la final, să afle ce voiam să spun de fapt.

Ce-i drept, și eu am cam început să fac așa.
Se ia "boala" asta a grabei, a nerăbdării de a trece mai departe, totul pe repede înainte. Să nu ne scape nimic, să nu ratăm nicio secundă, dar fără să ne bucurăm cu adevărat de ceva. Cam ăsta e trend-ul. Vrem să se termine cât mai repede. Ziua de muncă, vizitele, iarna, coada la casa din supermarket, filmul, anul, viața.

Dintr-o perspectivă mai sobră, ne grăbim spre moarte. Deși nu înțeleg de ce. Doar asta este una dintre puținele certitudini în viață. Mai devreme sau mai târziu, vom bifa toți "marele final". Nu știu dacă avem șanse să ne schimbăm din punctul ăsta de vedere, fiind mereu nevoiți să ținem pasul cu ce se întâmplă în jurul nostru.

Nu mai știm să ascultăm cu adevărat. Suntem mereu stresați, cu ale noastre, cu gândul în cinșpe părți și cu un ochi în telefon eventual.

Îmi vine acum în minte un desen animat de când eram mici. Mi-a plăcut foarte mult și acum vreo doi ani, găsind toate episoadele online, m-am apucat entuziasmată să mă uit, începând cu primul episod. Seria se numește Perrine, acesta fiind și numele personajului principal. Este o fetiță căreia îi moare tatăl și pornește, împreună cu mama ei, într-o lungă călătorie spre Franța, dacă-mi amintesc bine. Călătoresc în propria lor trăsură trasă de un cal, însoțite de câinele lor fidel.

Am vizionat doar două episoade pentru că, deși îmi place mult perioada în care are loc acțiunea, cu vreo sută de ani în urmă sau mai bine, nu o să credeți, n-am avut răbdare pentru mai mult. M-am plictisit. Și am o ciudă pe mine din cauza asta. Si pe epoca nebună în care trăim care ne face să ne purtăm ca niște musculițe bete la lumina unui bec chior.

Chiar mi-ar fi plăcut din anumite puncte de vedere să trăiesc pe vremea acțiunii acestor desene animate. Când totul era mai calm, mai liniștit, mai simplu poate...

O găsiți aici pe Perrine. 😊

• 
  

Mămica cu tatuaj

Anul acesta am scris mai puțin decât de obicei. Și pe blog, și separat. După cum povesteam și în alte postări, am un bebe și asta îmi ocupă tot timpul. Și, mai ales, tot sufletul 😊

Am scris sporadic și aici, și pe noul blog de mămică. Am simțit nevoia să aloc un blog separat pentru această nouă experiență, unică și vie.

Dacă doriți să citiți cum îmi este viața cu bebe, care acum are un an și o lună, vă invit să urmăriți Mămica cu tatuaj.

Zile luminoase vă doresc!

Despre Crăciun

Tot anul aștept perioada asta ca să pot cânta și asculta colinde astfel încât să aibă sens și farmec.
Îmi place Crăciunul și tot ce ține de el: colindele, bradul și împodobirea lui, masa de Crăciun în familie, casele împodobite cu beteală și luminițe, colindătorii chiar dacă se aud tot mai rar. Ador raionul imens din supermaket-uri pline cu tot felul de podoabe de Crăciun. Mi se pare magic, deși nu cumpăr nimic. Pentru că rezist tentației. Pentru că nu am nevoie de nimic în plus momentan și mai ales pentru că abundența decorațiilor nu reprezintă esența acestei minunate sărbători.
Crăciunul a devenit tot mai comercial, e drept, dar nu o să continui scriind despre asta.
Pentru mine Crăciunul a rămas încă o sărbătoare a familiei, o ocazie nouă de a dărui, de fi mai buni, de a încerca să dobândim pacea de care toți avem nevoie. Nu ar trebui să simțim toate astea doar în această perioadă, dar dacă mai mult nu putem, tot e bună și fărâma asta de "mai bine", decât nimic.
Mai mult decât orice, Crăciunul reprezintă o zi de naștere importantă pe care nu o mai celebrăm așa cum se cuvine. Nașterea Domnului a trecut de multă vreme într-un plan îndepărtat din cauza vremurilor pe care le trăim și a faptului că ne-am lăsat purtați de griji, probleme și alte lucruri care ni se întâmplă și care par mai importante.
Sper să avem un pic de timp anul acesta și pentru a ne bucura de această zi de naștere așa cum se cuvine, să-i acordăm un loc în inimile noastre atunci când ne gândim la Crăciun. Ce ziceți? 😇

Exerciții pentru liniște

Fă-ți timp să respiri conștient, adânc, să faci o pauză de un minut sau mai multe atunci când te afli într-o situație copleșitoare.

Spune stop! frustrărilor, măcar pentru o clipă. E omenește să avem frustrări, dar nu ne face nici un bine să facem colecție din ele și să le rumegăm mental non-stop.

Acceptă-te fizic așa cum ești. Anii trec și e normal să-ți lase câteva cute pe ici, pe colo, câteva fire de păr argintii. Îmbătrânirea e un fenomen natural care n-ar trebui să ne întristeze, indiferent cu ce vine la pachet.

Să facem în schimb mai multă mișcare, să bem mai multă apă, să mâncăm mai sănătos. Astea sunt lucruri pe care le avem mereu la îndemână și care sunt destul de ușor de realizat. Efectele se văd în timp.

Acceptă că nu ești un om perfect, că ai calități și defecte, că o mai dai în bară uneori. Nu e ok să persiști în ce-i mai rău în tine. Din contră, la o scurtă analiză, îți poți da seama ce merge și ce nu, unde e loc pentru îmbunătățiri și să te apuci de treabă. Te poți schimba în mai bine. E nevoie de mult timp, de efort, de atenție sporită, de răbdare cu tine însuși. Este greu, dar realizabil. Fiecare mic pas înainte contează.

Când vrei o schimbare reală în viața ta, în ființa ta, te lovești de multe limitări pe care ți le impui adesea singur din obișnuință. Însă pe termen lung, îți vei fi recunoscător că ai început să fii mai bun cu tine însuți și cu ceilalți, că ai depus eforturi vizibile pentru a deveni cea mai bună versiune a ta 😊

Lasă pe mâine

Lasă pe mâine privirea încruntată pe care vrei s-o arunci casieriței în vârstă pentru că se mișcă prea încet pentru nivelul tău de răbdare. Ești obosit, vrei să ajungi acasă mai repede după o lungă zi de muncă, dar poate și ea a avut o zi grea și obositoare. Fii răbdător astăzi.

Lasă pe mâine avalanșa de claxoane pe care vrei s-o trimiți către șoferul începător ce pare să încurce circulația. Poate și tu ai fost așa, dar în timp ai devenit un șofer mai bun, mai descurcăreț. Și el își dorește același lucru. Nu-l ajută cu nimic haosul claxoanelor și al înjurăturilor. Fii îngăduitor astăzi.

Lasă pe mâine amărăciunea ce-ți apasă din nou pe suflet. Te lupți cu multe griji, probleme. Se cer multe rezolvate. Poate o dispoziție mai bună te-ar ajuta căt de puțin să rezolvi cât mai multe. Fii zâmbitor astăzi.

Lasă pe mâine mohoreala ce te cuprinde într-o zi înnorată și friguroasă de toamnă. E timpul ei, al toamnei târzii, cu ceață și ploi reci. Nu te supăra pe ceva ce nu poți controla. O să vină din nou primăvara și atunci o să fii cu un an mai în vârstă. Fii soare și cer senin astăzi.

Lasă pe mâine nervii pe liftul ce iar nu merge - pentru a câta oară luna asta? - de trebuie să urci gâfâind atâtea rânduri de trepte. Mișcarea face bine la sănătate. Măcar așa mușchii și vasele de sânge îți vor fi un pic recunoscătoare. Fii mai activ astăzi.

Lasă pe mâine tot ce-i rău. Scoate la iveală tot ce-i bun. E mai simplu decât pare. 😊

Vindecă-te

E greu să umbli atâta amar de ani cu sacii plini de trecut în cârcă. E greu tare și totuși o faci. Cu bună știință, de bună voie și nesilit de nimeni. Îți dai seama la un moment dat că unele răni încă nu s-au închis, deși le-ai dosit bine sub un maldăr inutil de pansamente. Îți dai seama că, pentru a te vindeca, trebuie să le descoperi din nou, să le lași să sângereze, să se aerisească, să le cureți bine de tot ce e rău înainte să se vindece cu adevărat. Așa că îți faci curaj și suporți pentru a nu știu câta oară vechi dureri, dar măcar de data asta o să faci lucrurile altfel, astfel încât să vindeci cât de mult poți. Poate asta e ideea vindecării: ca să reușești, e nevoie să lași rănile să sângereze cât să iasă tot ce e rău din ele.
Poate că e timpul să lași sacii ăia jos, să scormonești prin ei, să vezi dacă mai e ceva ce merită păstrat sau reparat. Pun pariu că vei arunca cel puțin trei sferturi dintre lucruri, la fel ca atunci când faci o curățenie riguroasă în șifonierul plin de maldăre de haine pe care nu te înduraseși să le arunci până atunci, deși nu mai aveai nevoie de ele.
E dureros să cotrobăi printre experiențele pe care nu vrei să ți le mai amintești, e dureros să scoți pansamente de pe răni încă supurânde, dar ai nevoie să faci asta ca să te cureți de tot ce atârnă greu în viață și în suflet. Nu e altă cale.
Vor rămâne cicatrici, dar și spațiu pentru noi experiențe pe care tu, om vindecat și reîntrgit, le vei trăi și percepe altfel. Vei știi ce să arunci și ce să păstrezi ca să nu te mai înhami la greutăți ce nu-ți aparțin sau, de-ți aparțin, nu le vei mai lasa să te împovăreze mai mult decât trebuie.
Fă loc pentru iubire ca să fii iubire, fă loc pentru blândețe, calm și seninătate, ca să fii toate astea pentru tine însuți și pentru cei din jur.