Am învăţat greşit?

Am învăţat să fiu optimistă, să văd partea bună în orice se întâmplă, în suferinţă, în boală, chiar şi în moarte.

Am învăţat să nu mă mai lupt cu situaţiile pe care nu le pot influenţa pentru că nu voi câştiga niciodată lupta. Cel puţin nu aşa.

Am învăţat că suntem cu toţii buni la ceva, oricât de mic sau nesemnificativ ni s-ar părea acel ceva.

Am învăţat să am mai multă răbdare cu mine însămi şi cu ceilalţi pentru că într-o lume ideală, răbdarea şi toleranţa menţin pacea şi buna înţelegere între semeni.

Am învăţat că în viaţă este mai bine să fii independent, să nu te agăţi de nimeni şi de nimic, să găseşti fericirea în propria-ţi persoană în primul rând, pentru ca mai apoi să te dăruieşti celorlalţi întreg, perfect în imperfecţiunile tale, întotdeauna împăcat cu ce are viaţa să îţi ofere, bune sau rele.

Am învăţat că singura fiinţă umană pe care te poţi baza 100% în orice circumstanţe eşti tu însuţi şi nimeni altcineva. Chiar şi atunci când avem certitudinea că familia şi prietenii ne pot sprijini oricând avem nevoie. Din motive obiective (sau subiective) ei nu vor putea fi mereu acolo.

Am învăţat să cer ajutorul cât mai puţin posibil, şi numai după ce voi fi epuizat toate opţiunile prin care m-aş fi putut ajutat singură.

Am învăţat în acelaşi timp să ajut ori de câte ori pot şi este nevoie, dar şi să las oamenii să se ajute singuri pentru că uneori asta constituie cel mai mare ajutor pe care îl poţi oferi cuiva.

Am învăţat că oricât de prevzibili ar fi cei cu care interacţionăm zilnic, chiar şi cei mai apropiaţi de sufletul nostru  ne pot oferi surprize de toate felurile prin ceea ce gândesc, spun sau fac.

Am învăţat să mă destăinui puţin şi rar, să nu îmi vărs amarul, dar şi să nu mă înec în el.

Am învăţat să convieţuiesc cu propria-mi fiinţă, oricât de greu ar fi sau oricât de mult mi-aş dori să-mi dau două palme uneori.

Am învăţat să îmi pun sufletul pe tavă, să împrăştii entuziasm în doze inimaginabile, chiar dacă adesea primesc doar reacţii monosilabice.

Am învăţat să spun “Nu!”  (în sfârşit!),  cu riscul de a-mi atrage antipatii şi semne de întrebare, decât să accept să fac lucruri care îmi fac rău sufleteşte,.

Am învăţat (momentan doar teoria) că dacă amân să spun ce gândesc sau să fac ce îmi doresc într-un anumit moment, risc să nu mai am a doua şansă vreodată.

Am învăţat să îmi trimit regretele fix la naiba, la fel şi pe clasicul “ce-ar fi fost dacă...”

Am învăţat că ar trebui să nu mai presupun lucruri despre oameni sau fapte pentru că oricât de bine aş cunoaşte un om sau o situaţie, aproape întotdeauna sunt şanse de 99.99 % ca lucrurile să stea total diferit de ce mi-am imaginat.

Luna în care salcâmii plâng...

... în care trandafirii explodează în cele mai hipnotizante culori şi forme, încât le-aş face sute sau mii de poze fără să obosesc; floare cu floare, petală cu petală, iar la sfârşit mi-ai spune că nu sunt în toate minţile şi nu te-aş contrazice

... în care bujorii parfumaţi dumnezeieşte acaparează şi cele mai inerte simţuri, mai ales după ploile scurte, dar grele de vară

... în care florile de tei suspină pentru că tu crezi că te iubesc mai mult în serile în care ele nu dorm

Este luna în care ai decis să pleci peste mări şi ţări, să culegi, speri tu, stropi de fericire, bob cu bob, în ciuda trudei şi eforturilor care te aşteaptă. Şi pentru asta ar trebui să fiu recunoscătoare că nu te-ai dus să culegi praf de stele de pe aripile îngerilor.

Ştii, am încercat să adorm pe locul tău, cald încă, dar de fapt, perna ta s-a udat ca din întâmplare, iar sufletul  meu a devenit mai sec, mai gol, mai greu.

Era linişte. Mult prea linişte. Chiar şi pentru mine, care ştii cât de mult ador liniştea. Dar de data asta era atât de linişte încât îmi auzeam inima bătând, mult prea tare, asurzitor de tare... pentru că bătea singură.

Parcă în ochii mei s-au cuibărit nenumăraţi păianjeni care ţes neîncetat. Parcă brusc ape adânci, care au zăcut neştiute, au fost eliberate şi vor să curgă în şiroaie interminabile pe la colţuri de ochi, în momente şi locuri nepotrivite...

Unde mai pui că mintea îmi joacă feste şi mă sâcâie cu versuri de dragoste şi dor, oricât de mult aş evita să ascult chiar şi muzica mea preferată. Mi-e teamă să nu te întâlnesc, împiedicându-mă de un vers, de o lacrimă, de un oftat şi să provoc inundaţii neaşteptate...

Prea multă linişte… prea multă eu şi nici urmă de tine… prea mult spaţiu liber peste tot… prea multe umeraşe goale… prea multe lucruri lipsă, ale tale…

Tot şi toate se înjumătăţesc… Am rămas ca un înger ciung, într-o aripă, pentru că una ţi-am dat-o ţie, să te călăuzească atunci când îţi va fi greu să-ţi ridici privirea.

Laitmotivul este unul şi acelaşi : să fii bine ! Şi totuşi ce-i cu această durere, aproape fizică, această povară uriaşă care mai să-mi spargă pieptul?

De ce oare visele noastre măreţe şi strălucitoare par atât de mici şi nesemnificative în lipsa ta?...

O singură dorinţă : Cel de Sus să aibă grijă de tine ca de cea mai de preţ comoară a Lui…

 

Vorba lui Neruda: "În noaptea asta pot scrie cele mai triste rânduri…”

La pluie me fascine!

photo source

La pluie chante en couleurs qu’on ne comprend toujours.

La pluie allume des feux mystérieux dans les cœurs perdus.

La pluie parle dans des verses trop sensibles.

La pluie caresse les fronts lourds avec des chagrins.

La pluie est froide, mais pourtant elle efface des douleurs cachées.

La pluie me déprime quelquefois, mais elle aussi rafraîchit mes pensées.

La pluie apaise les nuages noires de mon âme.

La pluie arrose les fleurs avec sa douceur et pureté.

La pluie me fait rêver sans craindre.

La pluie me rapelle ma belle, presque parfaite enfance.

La pluie baise gracieusement les yeux en larmes des filles souffrantes.

La pluie guérit des blessures vieilles, mais encore ouvertes.

La pluie brule les tristesses profondes des cœurs abandonnés.
La pluie chante la plus gentile et douce chanson de berceau.

La danse de la pluie est si contagieuse qu’on devrais chaque fois sortir dehors pour danser parmi les gouttes délicates.

La pluie sauvage éveille en moi le désir de ne pas perdre aucun moment de plus !

La pluie me fait sourire, rougir, agir, vivre !

Et ce que j’aime le plus est que la pluie est une artiste parfaite: elle peinte sans des efforts le plus magique arc en ciel que j'ai jamais vu !

photo source