Am învăţat greşit?

Am învăţat să fiu optimistă, să văd partea bună în orice se întâmplă, în suferinţă, în boală, chiar şi în moarte.

Am învăţat să nu mă mai lupt cu situaţiile pe care nu le pot influenţa pentru că nu voi câştiga niciodată lupta. Cel puţin nu aşa.

Am învăţat că suntem cu toţii buni la ceva, oricât de mic sau nesemnificativ ni s-ar părea acel ceva.

Am învăţat să am mai multă răbdare cu mine însămi şi cu ceilalţi pentru că într-o lume ideală, răbdarea şi toleranţa menţin pacea şi buna înţelegere între semeni.

Am învăţat că în viaţă este mai bine să fii independent, să nu te agăţi de nimeni şi de nimic, să găseşti fericirea în propria-ţi persoană în primul rând, pentru ca mai apoi să te dăruieşti celorlalţi întreg, perfect în imperfecţiunile tale, întotdeauna împăcat cu ce are viaţa să îţi ofere, bune sau rele.

Am învăţat că singura fiinţă umană pe care te poţi baza 100% în orice circumstanţe eşti tu însuţi şi nimeni altcineva. Chiar şi atunci când avem certitudinea că familia şi prietenii ne pot sprijini oricând avem nevoie. Din motive obiective (sau subiective) ei nu vor putea fi mereu acolo.

Am învăţat să cer ajutorul cât mai puţin posibil, şi numai după ce voi fi epuizat toate opţiunile prin care m-aş fi putut ajutat singură.

Am învăţat în acelaşi timp să ajut ori de câte ori pot şi este nevoie, dar şi să las oamenii să se ajute singuri pentru că uneori asta constituie cel mai mare ajutor pe care îl poţi oferi cuiva.

Am învăţat că oricât de prevzibili ar fi cei cu care interacţionăm zilnic, chiar şi cei mai apropiaţi de sufletul nostru  ne pot oferi surprize de toate felurile prin ceea ce gândesc, spun sau fac.

Am învăţat să mă destăinui puţin şi rar, să nu îmi vărs amarul, dar şi să nu mă înec în el.

Am învăţat să convieţuiesc cu propria-mi fiinţă, oricât de greu ar fi sau oricât de mult mi-aş dori să-mi dau două palme uneori.

Am învăţat să îmi pun sufletul pe tavă, să împrăştii entuziasm în doze inimaginabile, chiar dacă adesea primesc doar reacţii monosilabice.

Am învăţat să spun “Nu!”  (în sfârşit!),  cu riscul de a-mi atrage antipatii şi semne de întrebare, decât să accept să fac lucruri care îmi fac rău sufleteşte,.

Am învăţat (momentan doar teoria) că dacă amân să spun ce gândesc sau să fac ce îmi doresc într-un anumit moment, risc să nu mai am a doua şansă vreodată.

Am învăţat să îmi trimit regretele fix la naiba, la fel şi pe clasicul “ce-ar fi fost dacă...”

Am învăţat că ar trebui să nu mai presupun lucruri despre oameni sau fapte pentru că oricât de bine aş cunoaşte un om sau o situaţie, aproape întotdeauna sunt şanse de 99.99 % ca lucrurile să stea total diferit de ce mi-am imaginat.