Doi

Praful de stele din ochii gri şi cuminţi,

mâna pe jumătate adormită, prinsă în mrejele castanii încă...

Vocea ta, floare delicată de magnolie,

vibrând alene prin vise în culori.

Bucăţi din tine!

Le adun şi le spulber,

le strâng într-un pumn de amintiri frumoase

şi le arunc la întâmplare...

Vântul nervos le împrăştie departe,

unde nici cu gândul nu pot ajunge.

Le transformă, le modelează haotic.

Te ascunde, te schimbă...

Nu rămâne nimic pentru o clipă... nici măcar speranţa...

Inimă grea, otrăvită...

Frunză uscată de arţar, călcată în picioare de un miriapod;

Inimă spartă, crestată pe margini fără milă...

Dar...

Fluturi grei, aripi ascunse în lumini

îţi povestesc singura cale pe care o cunoşti dintotdeauna...

Paşi din cer te poartă înapoi viu, complet, până la ultima picătură de sânge.

Te primesc şi te cutremuri...

Îmi săruţi venele, parfumul, gândurile, fiinţa!

Te ating, te prind, te gust, te trăiesc!