They are wrong!

When you’re used to give and give, rarely take and even more rarely ask for things, people will think that you have everything and almost never believe that you need something.

When you smile all the time, people will think that your entire life is flawless, that your hidden heart knows no sorrows, no worries, no tears.
When you're always calm and serene, people will see you as a hideous abnormality when you dare having a completely human normal well-deserved breakdown.

When you are quiet most of the time and avoid crowds, people will think that you don’t like being surrounded by others, that you don’t like to spend time with others, that you don’t like the people.

When you are always comforting the others when they are sad or depressed, people will think that you don’t ever need a shoulder to cry on, or a helping hand, or simply, someone to be there and listen.

When you have a relationship, people will think that you have all you need and that you have no right to complain. You should be happy only because you have someone to love and to be loved by, they would say.

When you like to be alone once in a while, people will think that you are a freak and shouldn’t be disturbed.

When you don't speak too much, people will think that you have nothing interesting to say and they will most likely interrupt you with what they think is the most important story in the world.

When you don’t have what they call “normal activities”, people will say you are weird and care too little to accept that each person’s normality is different from their own and to appreciate the uniqueness in every human being that crosses their path.

The question is: will anyone ever really-really understand, if you make an effort to explain?

Farmecul de ieri și de azi

Decembrie…  Primii fulgi de zăpadă, ușori creau o atmosferă clasică, de basm, în marele oraș înțesat de oameni grăbiți, ursuzi, nepăsători. Oana se îndrepta cu pași repezi către supermarket, însă dansul delicat al fulgilor pe care îi aștepta cu nerăbdare o făcu să-și amintească de propria existență. De ce se grăbea? Doar era sâmbătă și nu avea nici un plan pentru dup-amiază.

Doar că ritmul și agitația orașului unde locuia de peste patru ani parcă o acapareaseră și era conștientă de asta. Încerca să rămână aceeași Oana pe care bunica ei o educase și crescuse până la vârsta de 18 ani, când a părăsit mica localitate natală pentru a urma cursurile facultății.

Acum se îndrepta către supermarket. Scopul ei era acela de a cumpăra cadouri de Crăciun pentru bunici și câțiva oameni dragi. Oana era orfană. Părinții muriseră într-un accident când ea avea doar 3 ani. Rămase în grija bunicilor care o crescuseră cu toată dragostea de care erau în stare două suflete necăjite care suportaseră multe lipsuri și necazuri.

Oanei îi reveniră în minte multe amintiri din copilărie. Își iubea atât de mult bunicii și îi vizita foarte des de când se mutase.

Intră în supermarket și se îndreptă către raionul de cosmetice. Voia o cremă Doina nutritivă și vitaminizantă pentru bunica.

Bunica nu era o femeie cochetă. Nu avea timp de așa ceva. Avea însă cei mai blânzi ochi din lume, cea mai caldă mângâiere, cele mai primitoare brațe. Bunica mirosea a busuioc, a vanilie, a cuptor cu lemne și, mai ales, a acasă. Muncea din zori și până seara târziu, grădina fiind locul ei preferat, puținul pământ, paradisul ei, cum îi plăcea să spună. Robotea ca o adevărată gospodină și nu avea timp de nimic altceva.

Oana își aminti de săptămâna aceea când bunica se îmbolnăvise și petrecuse zile de-a rândul într-un spital, în alt oraș. Avea doar 10 ani. Nu putuse să o viziteze deoarece era prea departe. Zilele acelea au fost cele mai grele. Deși învăța foarte bine, nu putuse să se concentreze la școală. Învățătoarea (doamna Petrescu) observă că ceva e în neregulă și o chemă într-una dintre pauze în cancelarie.

Cu lacrimi în ochi, Oana îi povesti doamnei că este foarte îngrijorată pentru bunica. Își dorea foarte mult să revină sănătoasă acasă și se temea pentru viața ei. Cu greu se abținu să nu izbucnească în hohote de plâns. Doamna învățătoare, blândă și caldă, o îmbrățișă pe copila plăpândă din fața ei și îi spuse vorbe de încurajare, așa cum numai un dascăl cu un suflet mare putea să o facă. Când Oana se mai lumină, doamna Petrescu îi dărui o carte cu basme, pe care să o citească seara acasă, până se întorcea bunica.

În același timp, doamna scoase din geantă o cutiuță rotundă, cu o cremă albă, ușor parfumată, pe care scria Doina. Ochii Oanei se luminară, privind cum învățătoarea își masa mâinile cu crema pufoasă.

Mâinile învățătoarei erau atât de fine... mâinile bunicii erau înăsprite de munca pământului și treburile gospodărești.

Chipul învățătoarei era luminos și delicat... chipul bunicii era angelic, dar brăzdat de riduri adânci, martore ale unei vieții nu tocmai ușoare.

-          Bunica are mâini aspre, murmură Oana fără să-și dea seama și începu să plângă de-a binelea, acoperindu-și fața cu mâinile neajutorate și fragile.

Doamna Petrescu rămase nemișcată pentru o secundă, apoi o strânse la piept pe micuța elevă, încercând să o calmeze. O întrebă de ce are bunica mâinile aspre. Fetița îi povesti printre suspine cum bunica muncește din greu dintotdeauna și că uneori se plânge de pielea mâinilor ce a devenit tot mai sensibilă, dar că nu se încumetă să cheltuiască puținii bani pe care îi are pe creme. Oana mărturisi că strânge bani din puținul ei pentru ca la următoarea aniversare să îi cumpere bunicii niște produse care i-ar face bine, așa cum a văzut la televizor de atâtea ori.

Doamna ascultă cu atenție și zâmbi. Scoase din poșetă o altă cutiuță Doina, neîncepută și i-o dărui Oanei. Îi spuse că își cumpărase una în plus cu o zi înainte, doar așa, pentru că îi plăcea foarte mult, fiind crema ei preferată. Dar cum nu avea nevoie de ea, i-o dărui din suflet pentru a-i face un mic cadou bunicii când se întoarce de la spital.

Oana ezită, rămăsese cu „minunea” în palme, uitându-se când la doamna, când la cutie, când sună clopoțelul și trebui să se întoarcă repede în clasă. În timpul orei de geografie, se gândi numai la bunica și se întreba dacă va reveni cu bine acasă, pentru a-i face o bucurie.

Cu acest gând, puse în coșul de cumpărături crema Doina pe care bunica o folosea în fiecare seară după ce se întorsese din spital. Cu sănătatea nu mai avusese probleme foarte mari de atunci, iar chipul i se lumina pe zi ce trece e la folosirea cremei, dar mai ales pentru că se bucura enorm să-și vadă nepoata crescând frumos. Iar mâinile, deși îi deveniră mai catifelate, nu se opreau din muncă. Deh, obișnuința, bat-o vina. Mai ales că acum aveau un aliat de nădejde.

Mai adăugă în coș și Doina – emulsie nutritivă cu extract de castraveți, asta pentru îngrijirea ei personală. Îi plăcea senzație de răcoare pe care i-o dădea emulsia în fiecare seară când o folosea. Își simțea tenul încărcat de la praful și poluarea marelui oraș în care își petrecea timpul. După aplicarea emulsiei-minune, pielea devine imediat mai netedă, mai catifelată. O reală plăcere să se privească în oglindă.

Și încă o cremă nutritivă tot pentru ea pe care mîinile ei o iubeau. Era o adevărată binecuvântare când își răsfăța mâinile cu un strat de cremă Doina, și simțea cum fiecare por îi este încântat de ingredientele naturale specifice întregii game de produse.

Îi reveni în minte reclama la Doina pe care o văzuse cu câteva zile în urmă, reclamă realizată în colaborare cu Krem. S-a amuzat foarte tare, dar îi plăcea felul în care se punea accent pe efectele aproape magice pe care le avea Doina.

“Ce potrivire de cuvinte: cremă-Krem. Foarte inspirați cei de la Farmec”, își spuse zâmbind. Și își continuă cumpărăturile, tânjind după clipa când își va strânge din nou în brațe dragii bunici.

Ultimul articol scris pentru SuperBlog 2013