Monday, January 7, 2019

Poveştile mele: Aura şi Lucian (1)

sursa fotografie: unsplash.com
Până nu demult, lumea ei era el. În trei ani, au învățat împreună să iubească, să se accepte unul pe celălalt așa cum sunt, cu sufletele ciobite și trupurile imperfecte. Au umblat împreună hai-hui, braț la braț, mână de mână, cu acea sclipire în priviri pe care numai oamenii ce ard continuu de iubire o au. Au umblat pe coclauri, pe patru și pe două roți, pe picioarele lor cel mai des, au bătut câmpiile și munții în lung și în lat. Au confecționat amintiri de vis, iar pe unele le-au închis în obiectivul unui aparat foto, nelipsit din lungile lor escapade. Pe altele, le-au ascuns cu grijă în inimă, departe de uitături curioase, păstrându-le ca pe niște pietre prețioase, doar pentru ei.

El a cules flori pe care i le-a pus cunună în păr, ea le-a sărutat pe fiecare cu drag si le-a uscat, le-a pus deoparte, scriind câte o poveste despre ei doi, despre fiecare popas, despre cununi de flori și de stele ce le făceau zilele și nopțile mai frumoase și mai profunde.
Au dormit înghesuiți într-un cort mic, ținându-și de cald unul altuia, pierzându-se în promisiuni șoptite și în bătăi de inimi ce deveneau tot mai puternice, mai conturate, mai unite.

Alteori, în nopțile calde, se întindeau pe pătură prin vreo fâneață, cu privirea pierdută către cerul aprins de milioane de luminițe. Atunci simțeau că asta își doresc cel mai mult în viață: să trăiască cele mai simple și frumoase momente împreună, să pășească drept înainte oricât de alunecos ar fi terenul uneori sau oricât de multe ploi s-ar abate asupra lor. Știau amândoi că și sub cea mai prăpădită umbrelă e loc pentru doi oameni care stau îmbrățișați.

Era o zi cu mult soare, cu mult albastru în văzduh, cu multe flori de câmp în rucsacul Aurei, cu un zâmbet larg și ghiduș pe chipul lui Lucian.
Au făcut un popas într-o poieniță, trăgându-și sufletul după un traseu la pas printr-o pădure la poalele munților. Erau îmbujorați și fericiți. S-au descălțat și s-au întins pe iarba verde, printre firele ce le gâdilau tălpile și fața. Au stat așa câteva minute, cu ochii închiși, sorbind prin toți porii aerul răcoros al pădurii. La un moment dat, Aura l-a simțit pe Lucian cum se ridică de lângă ea, dar i-a fost lene să-l întrebe ce face, așa că a rămas neclintită, cu ochii închiși.

L-a auzit îndepărtându-se, iar apoi cotrobăind în rucsac, la câțiva metri mai încolo. A deschis un ochi și-l privea curioasă. L-a văzut cum a lăsat rucsacul, s-a uitat către ea zâmbind, apoi a smuls o floricică din iarbă, și preț de câteva secunde a meșterit ceva. Atunci Aura s-a ridicat în picioare și s-a apropiat de el curioasă și mirată deopotrivă. Nu înțelegea ce tot face.
În acel moment, el s-a întors către ea, s-a așezat într-un genunchi în fața ei și a rostit vorbele pe care le-a auzit prin filme și le-a citit în cărți de nenumărate ori.

- Aura, vrei să fii soția mea?, întrebă Lucian cu un tremur în glas pe care nu-l cunoscuse până atunci.

Click pe link-uri pentru continuare:
- Partea a II-a
-Partea a III-a




6 comments:

  1. Isabelle, multa sanatate, un An Nou frumos, plin de inspiratie! :)

    ReplyDelete
  2. 😍😍😍 foarte frumos Isa! Abia aștept continuarea 😘

    ReplyDelete
  3. ce poveste frumoasa de iubire! O iubire proaspata, pura, o iubire fara interese. Sper tare tare tare sa dureze <3 ma duc la partea a II-a

    ReplyDelete
    Replies
    1. Merci mult pentru apreciere, Carmen! Sper să-ți fie pe plac continuarea. Şi finalul la care lucrez încă :)

      Delete

1 Martie

Vă doresc tuturor o primăvară caldă, plină de soare și de flori, cu nenumărate bucurii și zâmbete!