Wednesday, January 16, 2019

Poveştile mele: Aura şi Lucian (3)

Photo by Vincent Guth on Unsplash
(Click pe link-uri pentru Partea I şi Partea a II-a)

Aura era o fire energică, îi plăcea să călătorească, să umble fără limite, să zburde neîngrădită în orice loc interesant îi ieșea în cale sau îi trecea prin minte. Părul negru, tuns mereu bob, și fața rotundă ca o lună plină o făceau să pară un copil etern. Era singură la părinți și fusese crescută într-un stil asemănător, călătorind cu aceștia de câteva ori pe an, fie în țară, fie în afară. Avea 27 de ani și își dorea să  vadă cât mai multe, să cunoască oameni interesanți, să nu fie condiționată de nimeni și de nimic. 

Îl iubea pe Lucian, altfel nu ar fi petrecut atâta amar de timp lângă el. Adora să fie cu el, să hălăduiască împreună unde vedeau cu ochii, să iubească și să se simtă iubită cum nu mai fusese vreodată. Însă ideea de măritiș nu îi surâdea deloc. Îi dădea impresia că, odată căsătoriți, ar fi fost legați într-o rutină pe care o întâlnise adesea la cuplurile pe care la cunoșteau. Ar fi fost nevoiți să devină oameni "serioși", cu job-uri stabile, să aibă copii, mai ales că Lucian era topit după copii. Se schimba total când îi vedea, parcă tânjind să aibă și el. Aura observase asta în mai multe rânduri și i se părea tare dulce văzându-i reacțiile adorabile. Nu se gândise niciodată mai departe de atât, deși el era mai mare decât ea cu patru ani și jumătate. 

Poate n-ar fi trebuit să gândească așa. Erau niște prejudecăți ca multe altele cu care crescuse și își promisese că o să se descotorosească de ele prin toate mijloacele posibile. Voia să trăiască lejer, cu mintea și inima deschise, să judece cât mai puțin și să asimileze cât mai mult; despre oameni, despre locuri, despre viață, despre ea însăși. 

Cât gândea ea așa, cu ochii închiși, cu capul sprijinit pe umărul lui, Lucian adormise. Își dădea seama după respirația ușoară și lungă ce-i însoțea chipul senin. O fâșie de lumină de la luna ce trona pe cerul senin de primăvară îi dădea un aer angelic. Îi venea să îi prindă capul cu mâinile și să-l sărute vârtos. În schimb, se ridică într-un cot, îl privi cu drag și-l sărută ușor pe frunte. Se lăsă la loc pe umărul lui. Poate lucrurile nu erau chiar așa de ciudate cum îi păreau cu doar câteva minute în urmă. Doar îl iubea și el o iubea. Asta trebuie să fie de ajuns, nu? Cu acest gând, Aura căzu într-un somn adânc și se trezi în zorii zilei odată cu soarele și cu Lucian al ei.

"Lucian al ei"... 

Aura privește absentă peisajul ce i se derulează cu repeziciune în fața ochilor. Trenul gonește printre dealuri acoperite cu vaste păduri de stejari , printre sătuce uitate de lume, unde casele zac pe coline, una ici, una colea. Este singură în compartiment și nu-și poate dezlipi privirea de la geam. Stejarii ard pur și simplu sub mâna de artistă a toamnei. Nuanțele de roșu, galben și portocaliu se amestecă armonios sub ochii ei mari și ar vrea să nu se termine niciodată tabloul ăsta ce pare nesfârșit. 

Deodată își dorește să nu mai ajungă la destinație, să rămână așa în tren, singură, cu gândurile-i încâlcite, urmărind cum toamna își face de cap prin păduri. Îi era de ajuns. N-avea nevoie de nimic altceva. Poate doar de ceva care să-i scoată din minte cuvintele astea cu amintirile-i dulci-amărui cu tot. Lucian nu mai era al ei, nici ea nu mai era a lui.

Și ea tot călătorea, tot umbla, însetată de nou, de mișcare continuă, de schimbare. Oricât de mult durea încă - trecuseră doar cinci luni -, să rămână într-un singur loc nu era opțiune pentru ea. Iar cu Lucian acolo ar fi ajuns. 
Lucian - tipul șaten cu ochii negri și misterioși care o cucerise când era cel mai puțin interesată să aibă o relație, cu părul tuns mereu periuță, cu suflet cald și bun, atent la detalii, mai ales când era vorba de ea; tipul îndrăgostit care și-a luat zile întregi de concediu, chiar și fără plată, ca să o însoțească în călătorii prin țară și printre străini. Cel care a cerut-o în căsătorie pe neașteptate, când ea nu era pregătită, deși îl iubea. Oare cum vine asta? 

Era prima toamnă fără el după trei ani și jumătate și totul se simțea atât de ciudat, atât de gol.
Prima toamnă fără Lucian al ei...


- Sfârşit - 

Notă: iniţial, acesta a fost finalul. Dar dezvoltând mult mai mult şi mai stufos alte idei de poveşti, mi se pare nedrept pentru această poveste să fie atât de scurtă. Drept urmare, intenţiobnz să o lungesc puţin, în viitorul apropiat. Sper că v-a plăcut ce aţi citit până acum :)




6 comments:

  1. oooooo! trebuie sa spun ca nu ma asteptam la acest final. Insa nuvela ta este ca viata, exact la fel de imprevizibila.
    Frumoasa lectura ne ai pus la dispozitie, Izabela draga. Minunate descrieri, placute treceri de la o stare descrisa la alta! Felicitari.
    Cine stie, poate ca vei scrie un roman despre Aura si Lucian. Mie mi ar placea sa il citesc.
    o saptamana minunata sa ai in continuare. Numai bine! 😊

    ReplyDelete
    Replies
    1. Mulţumesc mult pentru aprecieri şi pentru aşa feedback detaliat! Contează mult pentru mine :) Scriu de plăcere şi cu drag, pentru că am atâtea idei, însă şi mai tare mă bucur când ceea ce îmi iese e şi pe placul altora :)

      Mă gândeam şi la un roman dintr-una din nuvelele pe care le tot încerc, dar am zis să încep cu paşi mărunţi :)

      O zi minunată îţi doresc! :*

      Delete
  2. Ai mai, mai da-le o sansa ... :))
    Stiu ca sunt o fire ... romantica si ca mereu imi doresc ca totul sa se termine "cu bine", dar ei chiar merita un "happy end"! :))
    Weekend placut!<3

    ReplyDelete
    Replies
    1. Mulţumesc mult pentru vizită şi pentru feedback! :) Hmmmm, o continuare aş scrie, dar aveam în minte altceva decât un astfel de happy ending. Mă mai gândesc :D
      Weekend frumos!

      Delete
  3. Superb! Am citit toate cele 3 parti si m-au fascinat. Abia astept posturile viitoare!

    ReplyDelete

1 Martie

Vă doresc tuturor o primăvară caldă, plină de soare și de flori, cu nenumărate bucurii și zâmbete!