Musafir nepoftit

Vieţi atât de tomnatice ard,

Frunze de aur năvalnice cad,

Bolta cerească-i învăluită de cenuşă...

Ea nu mai stă de mult la uşă.

A intrat vijelioasă cu ploi triste,

Aducându-şi dansul în a mea casă;

Împrăştie de zor lacrimi în batiste

Şi să zâmbesc o clipă nu mă lasă...

Cântecul mut al florilor nu-l mai aud...

Nu-i nimeni să-mi şteargă obrazul ud,

Iar tu, Toamnă, nu mai vrei să pleci,

Îmi spinteci soarele cu raze reci...

O îmbrăţişare aş da stejarilor

Învăluiţi de-o caldă amărăciune.

Melancolie citesc în ochii lor,

Fără culori plăpânde de Răpciune...

Nu pleca! Mai stai o clipă,

Nu-mi lua încă trena ta grăbită!

Mai alină-mi puţin dorul greu...

Nu aripile grele ţi le alung eu,

Ci doar amarul leac ce mi-l dai

Să mi-adap chinul ... zi după zi

O podoabă dulce oare de ce n-ai?

Dacă mi-ai da viaţă, Toamnă ai mai fi?

Suflet bacovian

Ger năprasnic... pentru ultima oară

Golul apasă şi-ncepe să doară.

Somnul tristeţii mă-nvăluie greu...

De ce-aruncă venin în sufletul meu?

Zăpada răsună, m-aruncă în iarnă,

Dar mă-nconjoară o aprigă toamnă.

Totul e rece, pustiu şi vântul

Împodobeşte din timp cu flori aşezământul...

M-alungă pe trepte negre de piatră

O clipă tainică de timp îngheţată...

Şi vine, şi pleacă: se joacă cu mine,

Şopteşte şi urlă! Câtă cruzime!

Nu mai aud glasuri şi inimi de viaţă,

Îmi căntă norii – văluri de ceaţă...

M-atinge cu frunze uscate demult,

Nu!... Nu e moartea, e... sufletu-mi mut!

Martorii iubirii

Vântul a tresărit printre crengi;

Mii de petale sunt acum fluturi

Ce-mi aduc şoaptele lor parfumate...

Zarzărul.

Un roi de luminiţe jucându-mi în ochi –

Dragostea s-a născut... din înalt,

Dar noaptea îi va adormi clopoţeii...

Salcâmul.

Cu mireasma sa dulce m-a atras

Când florile-i de aur s-au trezit

Clipind somnoroase din gene de miere...

Teiul.

Verde... veşnic verde, dar cu ace reci

Aduce durere multă. Dar iubire?

Dacă ar avea, s-ar stinge la sfârşit de toamnă…

Bradul.

Rătăcind...

M-am pierdut în plimbări

pe cărările tainice ale toamnei...

Septembrie mi-a dăruit

ghinde și castane zgribulite...

Le-am primit cu drag.

Sufletul meu râde acum,

mai fericit, mai bogat, mai împlinit...

Pășesc alene spre casă,

respirând aerul cu parfum de poezie.

Ajung în pragul ușii cu toamna în suflet...

Și în geantă...

Septembrie

Cad castane. Nu te feri!

Întinde mâna, culege-le;

bucură-te de cele mai prețioase comori ale toamnei...

Zâmbește soarelui 

și adăpostește în suflet

minunatul tablou pe care îl primești în dar...

Toamna dansează...

Toamna dansează
... printre crengile copacilor triști,

făcând vântul să plângă

cu frunze vii și moarte...

Septembrie cântă înfrigurat...

♥

Zâmbetul toamnei

îmi mângâie ușor sufletul...

Culeg veselă

raze calde de soare,

modelând versuri...

 ♥

 

Sângele toamnei

îmi picură arome în vene,

mânjindu-mi imaginația

cu frunze melancolice, 

scrise într-un caiet

îngălbenit de vreme...

Pitiful...

Poor creatures... 

Some of them blush... They feel so puny and ugly when she comes around...

Others turn pale... She seems so strong and merciless that they fear she will bring them death...

Later on, they all turn brown in fury and weakness... 

She is so beautiful, but still so cold. She walks among them like a goddess, carrying her colourful dress and her chilling tears. Sometimes, she gets mad and turns the whole world upside-down, making people open their umbrellas and hurry home, to cuddle in their beloved ones' arms.

Trees, bending before her as if they were her slaves... and she mocks them, so badly... She smiles gently; the sun in her hair at sunset is so sweet that they all melt and they sacrifice their heavy beautiful coat... They give it to her, no regrets and her dress grows more and more, every day prettier. She shines, she seems to be so warm, so loving, repaying them with scented poetical fruits. But in the end they have nothing left. Their leaves, their fruits, their hearts... Everything is taken away... 

So she does every year, she always gets what she wants, using her fake warmth and kindness. 

Poor innocent souls! Their nudity is so sad, that even a poet's heart would bleed at such a view, before being able to graze a few lyrics. 

And then she leaves, her tempestuous laugh increasing the pain, the frustration and making them look even more miserable... She leaves behind her windy wrath, her rainy lack of soul and her unforgettable coldness...

They hate her, but what can they do? Endure winter with the little power they have, there's no other way... No other way...