Vieţi atât de tomnatice ard,
Frunze de aur năvalnice cad,
Bolta cerească-i învăluită de cenuşă...
Ea nu mai stă de mult la uşă.
A intrat vijelioasă cu ploi triste,
Aducându-şi dansul în a mea casă;
Împrăştie de zor lacrimi în batiste
Şi să zâmbesc o clipă nu mă lasă...
Cântecul mut al florilor nu-l mai aud...
Nu-i nimeni să-mi şteargă obrazul ud,
Iar tu, Toamnă, nu mai vrei să pleci,
Îmi spinteci soarele cu raze reci...
O îmbrăţişare aş da stejarilor
Învăluiţi de-o caldă amărăciune.
Melancolie citesc în ochii lor,
Fără culori plăpânde de Răpciune...
Nu pleca! Mai stai o clipă,
Nu-mi lua încă trena ta grăbită!
Mai alină-mi puţin dorul greu...
Nu aripile grele ţi le alung eu,
Ci doar amarul leac ce mi-l dai
Să mi-adap chinul ... zi după zi
O podoabă dulce oare de ce n-ai?
Dacă mi-ai da viaţă, Toamnă ai mai fi?
No comments:
Post a Comment