Made of...

My eyes are made of tears,

My childhood is made of toys,

My soul is made of fears,

My life is made of joys...

Seule

 

La solitude embrasse mon âme...

Ni le bossu de Notre-Dame

N'est si seul comme suis je.

J'ai chanté toujours pour l'amour,

Mais je savais pas qu'il était dur.

Voila! Il m'a mis en mille pièces...

Şlefuind un suflet

Cioburi de ploaie adânc înfipte în ochii-mi făr’ de viaţă

Sunt veşnic scrise de trupu-mi ce lipsit de sânge-ngheaţă;

Vânt ameţitor de dulce prin natura moartă mă plimbă,

Stârnind furtuni de suferinţă vie în orişicare limbă...

Spinii amari ai lumii devin poveri, cuvinte reci şi grele,

Dar nu mă tem, ştiu să le-nfrunt, adeseori mă joc cu ele!

Însă mângâierea tainică a Naturii atinse de Divinitate

Mă umple de iubire, de vers tinzând spre eternitate...

Copacul plâns

Săgeţi albastre, înciudate, sălbatice

se cuibăresc în mine anevoios

curgând.

Copacul plâns din faţa mea,

pe obraz

lacrima ta.

Nimic mai mult

decât o mare de suflete

care se risipesc atât de încet

sau atât de repede...

Nici nu mai ştim ce a durut,

nici nu visăm nimic mai mult

decât întreg Universul.

Eu te iubesc;

te îngheţ cu mii de flăcări

din buchete de stele.

Tu nici nu priveşti...

Nu vrei să ştii

ce ploi ciudate mă inundă!

Al tău surâs,

amar apus de nebunie

se stinge greu...

Un soare muribund,

un cântec în culori,

păsări legănându-şi zborul către veşnicie,

printre frunze adormite

de răsuflarea grea

a vântului ceresc.

Copacul plâns din faţa ta

nimci nu vrea,

nimic nu-ţi cere!

Un dor nebun, adânc

suspină din cerul de plumb

ce îl respiri...

Frustrare

Photo by SHTTEFAN on Unsplash

Un pahar gol... în stomacul plin de fluturi,

O minune abătută asupra unui cer închis,

Un pahar plin... vărsat de vânt la întâmplare,

O vioară neacordată la timp vibrând sunete mute...

Se-nvălmăşesc adesea în amintiri cu gem de prune,

Cu frunze de nuc uscate în gânduri câteodată...

"Amin! Amin!" îngână clopotul unui suflet de aramă;

Un înger nervos trântind privirea-i infantilă

Pe o carte necăjită din trecutul prăfuit,

Un psalm rostit în grabă la apus de viaţă

Împletesc alene o cale tăinuită către un Paradis...

Ce vis străin cu zbor de lacrimi picurând prea des!

Aripi ce dor deja profund tinzând spre nori zeloşi,

Copaci prea blânzi, mereu ascunşi departe, într-un colţ

Aşteaptă ochiul, mâna, pasul de copil ce-am fost!

Dar zbuciumată închid totul ca pe-o carte de poveşti...

Adio?...

Photo by Kelly Sikkema on Unsplash

Pe altarul atâtor iluzii risipite

jertfesc, pentru ultima oară,

o iubire dureros de ireală...

o obsesie adânc înfiptă

în sufletu-mi dezgolit, surghiunit în neant.

Cât timp rătăcind în sensuri fără sens!

Câte vise înălţate din nispuri şi lacrimi!

Pentru cine au ars focuri tremurânde?...

Pentru cine au înflorit speranţe fără rost?...

Chinuri amarnice, nopţi de lumină...

Azi se ofilesc ultimele petale de viaţă;

azi se sting ultimii tăciuni prea zbuciumaţi.

Mă ascund în zdrenţele propriei fiinţe...

Nu te mai cunosc, nu te mai iubesc,

nu mai exişti... Oare?

Pelin

Photo by Anthony Tran on Unsplash

Struguri, învăluiţi cu aromă dulce de poezie,

Fluturi trişti, ofiliţi, urcând grăbiţi la cer

Îmi clatină inima, jalnic de pustie...

Şi, ciudat... la tot ce-a fost încă mai sper...

Plouă... miresme stranii, amare ecouri...

Fiinţe pribege îşi dau sufletul în mine.

Nimeni mâna-nvineţită nu-mi va ţine

Când mă vor ajunge cumplitele doruri...

Ce-am fost, ce sunt, devin a mia oară:

O stâncă neclintită pe culmi necunoscute;

Cuprinsă în răcoare şi-uscăciune neîncepute...

Cine mai ştie când a durut întâia oară?