Copacul plâns

Săgeţi albastre, înciudate, sălbatice

se cuibăresc în mine anevoios

curgând.

Copacul plâns din faţa mea,

pe obraz

lacrima ta.

Nimic mai mult

decât o mare de suflete

care se risipesc atât de încet

sau atât de repede...

Nici nu mai ştim ce a durut,

nici nu visăm nimic mai mult

decât întreg Universul.

Eu te iubesc;

te îngheţ cu mii de flăcări

din buchete de stele.

Tu nici nu priveşti...

Nu vrei să ştii

ce ploi ciudate mă inundă!

Al tău surâs,

amar apus de nebunie

se stinge greu...

Un soare muribund,

un cântec în culori,

păsări legănându-şi zborul către veşnicie,

printre frunze adormite

de răsuflarea grea

a vântului ceresc.

Copacul plâns din faţa ta

nimci nu vrea,

nimic nu-ţi cere!

Un dor nebun, adânc

suspină din cerul de plumb

ce îl respiri...