Îl ştim cu toţii, fiecare are un exemplar prin preajmă. Este mama, prietenul cel mai bun, o soră mai mare, un coleg de la muncă etc. Să-l numim “doctor”.
El, “doctorul”, are întotdeauna disponibilă trusa de prim ajutor, aparent inepuizabilă, plină cu produse valabile la infinit. Suferi de depresie, ai un necaz, eşti trist, indispus sau pur şi simplu plictisit? El va şti întotdeauna ce să-ţi administreze, cum să te înveselească, prin toate mijloacele posibile: vitamine ghiduşe, având în compoziţie umor şi voie bună, glume aparte, cuvinte potrivite presărate pe sufletul tău rănit încât şi ultima fărâmă de deznădejde dispare ca prin minune. Prafurile magice folosite adesea şi mânuite ca de un expert pe care nici un nor nu-l poate atinge sunt, ei bine, utile doar altora. Nu şi lui...
Dar câţi oare observă acest aspect? Te laşi vindecat de “doctor” , îi mulţumeşti, îi eşti recunoscător şi îţi continui viaţa alături de el neimaginându-ţi nici măcar pentru o clipă că poate şi el are nevoie de un doctor, la rândul lui. Pare absurd, nu? Dar totuşi acest tip de vindecător poate fi, şi este de cele mai multe ori, un pacient. Un pacient al nimănui, probabil, pentru că în general el îşi dedică atât de mult timpul şi sufletul celor dragi încât nu mai are sau chiar nu mai vrea să găsească răgaz şi pentru el, pentru a-şi trata propriile răni şi greţuri spirituale.
În astfel de cazuri nu ar fi o idee rea să identificăm “doctorul” de lângă noi, să-i luăm pulsul, să-i punem un diagnostic şi să încropim câteva medicamente ce ştim că i-ar fi utile. Doar îl cunoaştem destul de bine încât să-i citim radiografia corect, nu-i aşa?
Şi poate la fel de important este să ne lăsăm vindecaţi în situaţia în care suntem noi înşine... “doctori”.
No comments:
Post a Comment