Uităm adesea să mulţumim când toate sunt roz şi la locul lor, iar când ne trezim în mijlocul negurei, ne gândim doar cât de nedreptăţiţi suntem şi că nu merităm asemena rău. Dar oare binele l-am meritat... cu adevărat?
Am învăţat că majoritatea ridurilor care ne umbresc chipurile sunt cauzate de încruntări dese; de supărările pe care le lăsăm să ne invadeze sufletele şi trupurile; de amărăciunile cărora le permitem să ne robească existenţa.
Pe toate aceste sticluţe cu otravă ar trebui să le combatem cu antidoturi pe care cu toţii le avem la îndemână: zâmbetele sincere, oamenii dragi care ne fac zilele mai frumoase, cerul senin, simplul fapt că existăm şi avem tot mereu darul de a mai respira încă o dată, de a mai face încă un pas, de a mai clipi încă o dată.
Am învăţat că oamenilor le este mult mai la îndemână să cadă în depresii, tristeţi, să se mâhnească, să se autocompătimească decât să se ridice, să respire adânc şi să meargă mai departe.
De ce nu ne este la fel de uşor să ne concentrăm şi să ne orientăm către lucrurile bune din viaţa noastră? De ce căutăm mereu pete în soare, şi le căutăm cu atâta înverşunare încât nici nu mai vedem milioanele de raze din cauza câtorva pete?
Am învăţat să accept că oamenii nu sunt doar răi sau doar buni. Aşa-zişii "oameni buni" te pot dezamăgi uneori cu greşeli greu de iertat, iar "oamenii răi" te pot surprinde cu fapte demne de admirat.
De fapt, oamenii sunt pur şi simplu ei înşişi, iar cea mai mare greşeală pe care o putem face este să luăm personal ceea ce fac unii şi alţii, când cel mai adesea totul este o chestiune de compatibilitate între caractere.
Nimeni nu e perfect şi nimeni nu s-a născut ca să fie pe placul nostru. Dacă am reuşi să înţelegem aceste aspecte şi să fim mai toleranţi, lumea în care trăim poate ar fi mult mai armonioasă.
