Poveştile mele: Adânci bătrâneţi (2)

Foto: Free photo 1510662 © Sergey Shapkin - Dreamstime.com

(Click pe link pentru Partea I)

N-avea Sofica timp de șezători și de îndrăgosteală, când umbla ca un titirez ziua întreagă să le țină în frâu, și de bine, de rău, reușea, așa mărunțică și firavă cum părea. Îi și plăcea să vadă totul pus la punct și avea o mare satisfacție să știe că ea singură le-a dat de cap.

Mai trecuseră vreo doi ani și Lampie nu avusese curajul să o oprească la vorbă, iar între timp venise vremea de armată. Cu sufletul mâhnit și sentimentele ascunse în suflet, plecă departe și în cei doi ani de armată veni acasă doar de patru ori. 

Penultima oară, tras de mânecă de prietenii lui din sat, a mers la o șezătoare, fără niciun gând anume, fără să se gândească vreo clipă că o va vedea acolo și pe Sofica. Amândoi erau deja la vârsta la care alți tineri din sat erau căsătoriți de ani buni, unii aveau și copii. Lampie a lăsat să treacă timpul pe lângă el cu gândul la Sofica, iar ea era prea prinsă în vârtejul treburilor zilnice și ocupată cu îngrijirea tatălui e tot mai bolnav, încât nu mergea la șezători niciodată, nu avea prietene și nici pețitori. Mergea prin sat doar cu treburi și oamenii se obișnuiseră cu felul ei de a fi, de a nu vorbi decât strictul necesar, de a nu răspunde la vorbele dulci ale vreunui tânăr care îndrăznea, din când în când, să se apropie mai mult. 

Sofica făcea tot posibilul să treacă neobservată, să fie băgată în seamă cât mai puțin. Se îmbrăca sobru, cu fuste lungi până în pământ. Singura pată de culoare era basmaua înflorată, ce-i acoperea părul bogat pe care uneori îl tăia singură cu foarfeca. Mergea cu capul în jos, ușor încruntată, ferindu-și ochii căprui și alungiți de privirile curioase. Saluta fiecare om ce îi ieșea în cale, doar pentru că așa se făcea pe la ei. Era totuși una dintre cele mai frumoase tinere fete din sat, deși zestrea era cam subțirică, dacă te luai după babele de pe la porți, care  cântăreau și măsurau pe fiecare din vorbe și priviri și apoi împărțeau vrute și nevrute în tot satul.

Într-o zi geroasă de iarnă, în care ningea necontenit, din patul în care zăcea de ani buni, nea Gelu, tatăl Soficăi, o chemă la el cu vocea-i răgușită. Se ridică cu greu în capul oaselor și o rugă să șadă lângă el. Sofica îl ascultă și se așeză pe marginea patului. Nea Gelu o apucă strâns de mână, căci era un efort imens pentru el să stea în capul oaselor.

- Fata mea, începu el, cu vocea stinsă. Ai trecut demult de vremea măritișului... De-ar fi doar gura satului care pune tot felul de povești pe seama ta, nu m-ar durea nici capul. Dar uite, am ajuns doar piele și os, de ani de zile îți sunt povară...

- Nu-mi ești povară, tăicuțule! sări Sofica.

- Simt că mult n-o mai duc, continuă el, de parcă nici n-o auzise. Sunt tot mai slăbit și nici să mănânc nu-mi mai vine. Fă-i tăicuțului tău un ultim hatâr, du-te la șezători și cată de te mărită, fata mea. Ăsta e singurul lucru care mă mai ține aici. Să te văd nevasta unui om în putere și harnic, și-apoi mi-oi încheia socotelile cu viața asta.

La auzul acestei rugăminți, Sofica îl privi cu ochii umezi și mari cât cepele, nevenindu-i să creadă ce auzea. Deja renunțase de ani mulți la ideea de familie, se vedea muncind din greu pentru gospodăria alor ei, având grijă de tatăl ei până la ultima suflare. Însă văzându-i privirea tulbure, ușor înlăcrimată, se uită pe fereastră pentru câteva clipe, să-și revină. 

Click pentru Partea a III-a + Partea a IV-a